CASA, povestire de Paul Sârbu (2)

(partea a 2-a)

Marusia o prohodi şi pe soacra mică, Parasca, aflată în celălalt colţ al cortului cu nuntaşi, cum că aceasta,  în tinereţe,  făcea cu mâna de pe marginea drumului la câte un camion cu soldaţi, şi când aceştia opreau, mergea în pădure şi ,,se tăvălea cu toţi, până se sătura ”. Altădată se dusese de bunăvoie într-o unitate militară, pe înserat, şi o companie întreagă trecuse prin patul ei până dimineaţa, când soldaţii în termen o luaseră, leşinată, de mâini şi de picioare,  şi o aruncaseră peste gard, într-un cimitir alăturat. Alţii, mai miloşi, anunţaseră ambulanţa care o dusese la spital, ,,iar doctorii scoseseră din ea, un chil de spermă”. Zăcuse două-trei săptămâni, de parcă fusese ,,ruptă de de câini”, dar când se vindecase, iar ieşise să facă semn cu mâna la camioanele cu soldaţi...

Acest fel de a bârfi ,,prin ricoşeu”, care sugera că ,,ce iese din pisică, tot şoareci mănâncă”, avea un efect devastator asupra victimei, era mult mai puternic decât dacă o vorbea de rău direct pe Sinica... De fapt, Maruria o ura şi pe Parasca, deoarece îl părăsise pe un frate al ei, beţiv, pe vremuri. Lumea asculta într-un colţ al cortului, minunându-se că tocmai fosta peţitoare, care o lăudase atâta, acum o împroaşcă de parc-ar vrea s-o divorţeze!

În biserică, a doua zi, duminică, la cununia religioasă, mireasa, enervată şi plictisită de moarte de ceremonie, zise ca pentru sine, dar suficient de tare s-o audă toată lumea :

- Nu mai se termină, dracu’, slujba asta, că sunt gravidă şi mi se face rău de la fumul de tămâie...!

Sfinţia sa îşi bulbucă ochii pe deasupra ochelarilor, întrebător şi uimit. Când preotul îi puse întrebarea, dacă, de bună voie şi nesilită de nimeni îl ia de bărbat pe Spati, mireasa tocmai privi absentă spre un vitraliu, iar când ceilalţi îi dădură coate, observând că ratase momentul solemn, ea răspunse distrată, ,da”, pornindu-se pe un chicotit sonor, încât şi ceilalţi începură să râdă, socotind-o pe mireasă trăsnită.

Sinica avusese dintotdeauna  această idee fixă! Să-şi cumpere casa ei, deşi socrii aveau două case în curte, pline cu acareturi. Din acest motiv, Sinica  ameninţă că se desparte de Spati, dacă socrii nu sunt de acord ca să-şi cumpere o casă proprietate a lor, cu banii de dar de la nuntă. Mireasa, cu ochii imflamaţi de nesomn, nu se dezlipea de punga cu bani pe care o ţinea zi şi noapte în braţe. După ce se certă ,,pe moarte şi pe viaţă” cu socrii, se mută din nou, pentru un scurt timp, la Marusia, spunându-i lui Spati că, dacă vrea să-l urmeze bine, dacă nu, nu. Flăcăul, uluit, luat pe nepregătite, îşi urmă nevasta, căci îşi aminti cum mumă-sa se umblase pe la tot felul de mănăstiri şi se rugase să se însoare, şi cum plătise tot felul de vrăjitoare ca să-i ,,facă de cununie”. Iar Sinica era o frumuseţe subţire ca o viperă cu părul bălai şi ochii negri şi strălucitori, ce-l hipnotizase !

Mireasa se războise nu numai cu mirele, care nu voise să-şi părăsească cele două case părinteşti, îmbelşugate, ca să se mute în vreo cocioabă cumpărată, dar şi cu cele două sate, căci oamenii nu înţelegeau de ce să părăsească tinerii gospodăria părinţilor, de ce să nu-i ajute la muncă, la îngrijirea cirezii, la praşă, şi toate acestea să le rămână lor moştenire mai târziu, după obicei !

Aşadar, banii dăruiţi la masa mare şi cei pentru ,,sărutul miresei”, care fusese foarte conştiincioasă cu acest obicei, fuseseră adunaţi de Sinica într-o pungă de plastic, pe care o luase cu ea acasă la Marusia, neavând nimic altceva în cap decât să-şi cumpere un adăpost numai al ei. Punga o ţinea noaptea sub cap, şi nu se-ncumeta să-i cumpere proaspătului mire nici măcar o bere, nici să-i dea o leţcaie Marusiei ca gazdă şi fostă peţitoare, deşi aceasta visa chefuri şi petreceri fără număr din aceşti bani şi devenea tot mai nervoasă, văzând că nepoata nu desface deloc punga… Deşi Marusia ,,bătea şaua să priceapă iapa”, spunând că nu mai are prin casă nici făină, nici ulei, nici cartofi, nepoata prefera să rabde de foame, dar nu cumpăra nimic din banii ei, ţinând cu dinţii de ei, să-şi cumpere colibă. De aceea, Marusia o bârfea şi mai abitir prin sat, dar toate acestea încă nu ajunseseră la urechile tinerei. Nu după mult, Sinica plecă, urmată, de voie, de nevoie de Spati, în alt sat, dormiră pe la o rudă a bărbatului, şi adunară toţi moştenitorii unei case din satul nostru. Acolo aflară că proprietarii aveau actele în devălmăşie, nu aveau schiţă de cadastru, nu dezbătuseră moştenirea... Proaspeţii căsătoriţi stătură două săptămâni plecaţi, îi convinseră pe toţi, le plătiră drumul până la un notariat din Tulcea, se tocmiră la preţ, la sânge, reuşiră să legalizeze actele de vânzare-cumpărare ale unei colibe din satul nostru, şi Sinica se întoarse fericită în colibă, aşa cum visase.

        Mai ales ea, începu cu mare poftă de viaţă ,,să-şi scoată la lumină” propria locuinţă, să „rânească”, să dărâme, să frământe ceamur, să o lipească şi să văruiască. Marusia era tot supărată. Când Sinica trecu cu Spati pe la ea, fosta peţitoare sta, cu spatele înspre ei, aplecată, se prefăcea că smulge nişte buruieni. Dacă cei doi tineri se mutau spre capul ei, ea iar se întorcea cu dosul, smulgând iarba din cealaltă parte... Marusia răspândea prin sat zvonuri dureroase şi nedrepte, fabulând, din răutate, cum că Sinica şi mamă-sa, Parasca, se măritaseră amândouă deodată şi că făceau dragoste amândouă în aceeaşi cameră, fără ruşine, privind una la alta cum gem de plăceri, după care se certaseră şi se despărţiseră tot amândouă deodată, din pricină că cea bătrână trăise şi cu ginerele, voind să-i arate că e mai bună la pat... Marusia era obsedată de măritişuri, despărţiri şi incesturi, dar ceva din cele zvonite erau crezute şi amplificate de gura satului, asta lovind-o până la lacrimi pe Sinica, atunci când cineva se încumeta să-i mai povestească cele ce se spuneau pe seama sa... Sinica plângea de se zguduia cămaşa de pe ea şi nu înţelegea de ce mătuşa vrea s-o distrugă, nu înţelegea ce avea cu ea…

Spati auzi şi el unele din aceste zvonuri, dar nu ştia ce să creadă. Sinica-i spuse despre Marusia că aceasta are darul minciunii şi al înfloriturilor, că învrăjbea pe toată lumea, numai să capete ceva, şi, când se afla adevărul, ,,punea coada pe spinare şi pleca în alt sat”. Se spunea că odată învrăjbise lumea cu bârfelile şi intrigile ei într-atât încât era gata să se facă răscoală, dar, când se dezmeticiseră cele două tabere, dându-şi seama cine e vinovatul, voiseră s-o linşeze. Dar ea era deja fugită  în alt sat, cu alt bărbat.

 Totuşi, şarpele geloziei se strecură pe nesimţite în sufletul lui Spati. Acesta nu aveu tragere de inimă să trudească la această casă şubredă, când părinţii lui aveau una din cele mai frumoase găspodării în care îşi agonisiseră munca de o viaţă. Pe urmă, se gândi că bătrânii ar fi ,,păzit-o” mai bine pe nevastă-sa. Dând crezare unor zvonuri, Spati se duse acasă băut şi îşi bătu femeia aşa de rău, încât se spunea c-o o vecină alergase disperată la ea ca să n-o omoare, şi o găsise cu capul spart de un perete însângerat. Tot această cumătră povesti că Sinica i-ar fi spus că bărbatul gelos ,,îi băgase mâna şi-o scosese plină de sînge din măruntaiele femeii”, după care plecase băut în stradă, noaptea, în faţa casei lui Vaniuşa, strigând să audă toată mahalaua să-i lase femeia în pace! Până la urmă, Vaniuşa, care se însurase şi el cu o lipoveancă bălană, ieşi în uliţă şi-l convinse pe Spati, că el nu mai are nimic cu femeia lui!

Contrar impresiei Sinicăi, Vaniuşa se purta blând în casă şi în sat, şi tocmai ,,salvatorul„ ei, care ,,se purtase cu mânuşi” se dovedea bătăuş…

Sinica ducea o luptă neîncetată, chiar şi în somn, să-l convingă pe Spati ,,să pună jos câte un danac”, adică să taie câte unul din viţeii socrilor şi să-l vândă, pentru a cumpăra uşi, ferestre, ciment, ca să întărească această magherniţă ce sta să se surpe peste ei. Dar cireada de o sută de vite, cât se vorbea că ar avea flăcăul de însurat, se dovedi a fi cu mult mai mică, abia douăzeci-treizeci de capete, şi acelea aparţinând bătrânului...

Pe Sinica, socru-său, Tatarciuc, n-o putea suferi când venea pe la ei şi-i mângâia viţeii: i se părea că, de îndată ce-i mângâie pe boturile moi, a şi pus un fel de pecete pe ei, ca şi când i-ar fi însemnat pentru tăiere… Bătrânul, „cirotic”, avea o vie de peste peste două hectare, ce făcea sute de vedre de vin şi se spunea că nu băuse niciodată apă, din tinereţe. Poate de aceea avea ciroză şi făcea uneori, crize hepatice, zăcând prin şanţuri ori prin bătătură, ridicându-se singur după ce zăcea ceasuri în şir. Pe Spati nu-l suferise niciodată, deoarece îi intrase în cap că bătrâna nu-l făcuse cu el.  Spati îşi aducea aminte cum, la cinci ani se băgase sub pat, iarna, ca să mănânce ,,poame”, cum spunea el strugurilor stafidiţi, şi cum îl prinsese tată-său şi-l snopise în bătaie cu o joardă, de-i lăsase numai vânătăi. Niciodată, bătrânul nu-i dăruise nici un ban ca să-şi ia dulciuri; doar Darca, uneori, pe ascuns.

Cum Tatarciuc nu voia să-i dea vite de tăiere, Spati, forţat de nevasta care nici nu mai voia să trăiască cu el altfel, se ducea noaptea pe grind, pe unde ştia că-şi ţine tată-său vitele şi tăia câte una. Căra animalul sacrificat în şareta unui văr, care-l ajuta şi care-şi primea şi el partea.

        Când tată-său, află că chiar fiu-său îi căsăpeşte noaptea viţeii şi-i vinde, se duse şi depuse o plângere la poliţie. Spati se certă atât de rău cu el, încât îi puse un cuţit la beregată. Noroc că sări bătrâna, Darca, să-i despartă. Dar ura dintre cei doi creştea, alimentată de Sinica, ce-l ,,toca marunt” pe Spati, şantajându-l că nu se culcă cu el, până nu-i aduce alt şi alt viţel de vânzare, ameninţându-l ba că-l părăseşte, ba că fuge cu altul, jucând un joc periculos, căci bărbatul era ,,nebun după ea” şi în stare de orice.

        Văzând că pe Spati nu prea-l trage inima să muncească la această nouă gospodărie, Sinica aciuase la ea o rudă venită din satul ei, un fost puşcăriaş, cu care se ducea noaptea cu o căruţă şi furau de la un fost lagăr de deţinuţi politici desfiinţat, ce mai rămăsese de furat în urma localnicilor care luaseră aproape totul: uşi, ferestre, căzi, chiuvete. Ei mai găsiră doar cărămidă veche, bucăţi de beton armat pentru subzidire, la temelie.

        Sinica pleca noaptea pe lună cu acest Gaspar şi se întorcea dimineaţa, cu ce apuca. Ziua construiau, lipeau pereţii cu lut, văruiau. Gaspar părea că nu cere pentru munca lui decât băutură şi tutun. Spati refuza să meargă cu cei doi, spunând că n-a furat în viaţa lui şi nu vrea să intre-n puşcărie. Sinica-l repezi, că ar trebui să ,,pună jos” mai mulţi ,,danaci”, să-i vândă, ca să-şi reconstruiască izba, dacă vrea să nu fure. Spati aduse doar băutură şi mâncare de la bătrâni, pentru muncitori. Gaspar deveni tot mai scandalagiu şi violent, încât Sinica nu mai avu nopţi liniştite. Musafirul dormea singur în bucătărie, dar părea că n-avea somn niciodată.

Spati auzi prin sat că Marusia împrăştiase zvonul că ar fi urmărit căruţa celor doi, noaptea, şi că Gaspar ba ar fi răsturna-o pe Sinica peste grămezile de moloz, ba că ,,o proptea de copaci”, ba chiar şi în căruţa oprită sau chiar din mersul cailor ar fi forţat-o, iar ea ţipa de se auzea peste ape, dar numai Spati nu auzea nimic ! Iar ei ,,nu-i plăcea deloc, sărăcuţa!”

Marusia mai spuse că Spati era ,,flăcău bătrân şi nu putea să-şi mulţumească nevasta”. Marusia ura pe toată lumea, pentru că ea avusese nelegitim zeci de bărbaţi şi voia să arate că toată lumea e ca ea. Ca peţitoare, pe mulţi îi ,,unise”, dar şi pe mulţi îi despărţise...

Gaspar o şantaja că, dacă Sinica nu-i dă tot mai multă băutură, îi spune lui Spati de relaţia lor. Ba mai mult, îl ţinea şi pe Spati nedormit, ca să nu fie singur la pahar în nopţile în care nu căra materiale, căci el bea neîncetat şi parcă nu avea niciodată somn. Bietul Spati moţăia amarnic pe scaun, închidea ochii şi chiar sforăia, în timp ce Gaspar îl trezea: ,,Brrr! Ho, prrr!” de parcă strunea caii de la căruţă. Văzând că gazda nu rezista la nesomn şi că nu se mai străduia să aducă îndeajuns de multe sticle cu vin, ca să-l mai trezească pe somnoros, într-una din nopţi, îi spuse :

        - Sinica n-a fost fată mare când ai luat-o ! Era doar o copiliţă când am dezvirginat-o într-o şură de fân! I-am spus c-o omor, dacă-i spune mă-sii! Pe urmă, a-nceput să-i placă...

        Lui Spati îi sări deodată piroteala!

        După cele auzite, Spati se ridică cu ochii holbaţi, ameninţător, de pe scaun.  Gaspar însă îl domoli: ,,Şezi binişor, puişor!”şi scoase un şiş de la brâu, apăsă pe un buton şi lama ieşi, sclipind în lumina galbenă a becului. Gaspar îi turnă un pahar şi i-l arătă, ameninţător. Spati, vrând-nevrând îl turnă pe gât, musafirul mai turnă încă unul şi încă unul, iar gazda le goli sub ameninţarea şişului. Apoi, Spati se duse în camera lui, dărâmat sufleteşte, şi-i spuse nevestei cele auzite. Sinica negă totul, dar se duse dis-de dimineaţă la poliţie. Şeful de post veni în aceeaşi dimineaţă şi-i puse în vedere străinului să părăsească satul, ba îl şi duse cu maşina poliţiei până la comună, după care îi arătă direcţie de plecare, pe jos, înspre Sulina.

        Totuşi, scandalurile din cocioaba proaspeţilor căsătoriţi nu mai avură sfârşit. Spati veni mereu băut de la părinţii lui, ba puse de câteva ori mâna pe un par şi bătu în neştire, ore în şir, un cal dăruit, în sfârşit de Tatarciuc, ba o snopi  pe Sinica, izbind-o cu capul de pereţi până aceştia rămăseseră înroşiţi de sângele ei, dând crezare bârfelor răspândite de Marusia.

        Cum toate rudele lui Spati o blestemară pe Sinica, care ,,după ce veni în curu gol şi se mai tăvăli şi cu Gaspar”, Sinica hotărî să vândă casa aceasta, şi, cu banii luaţi pe ea, să-şi cumpere o alta, în satul ei de baştină. Se hotărî să plece. Spati încercă s-o oprească, chemă chiar şi preotul, care-i sfătui să se împace, deoarece aşteptau un copil, dar Sinica îi arătă preotului corpul gol, plin de vânătăi, capul spart, peste tot şi preotul îngenunche, spuse o rugăciune la icoană şi plecă fără să mai spună un cuvânt.

0 Responses to "CASA, povestire de Paul Sârbu (2)"