Ce-o sa faca ei cu atatea inregistrari ale trecutului lor?

Azi totul se filmeaza, totul se fotografiaza. De la botezuri, pana la inmormantari. Trecerea momentului se priponeste de eternitatea pixelului printr-o simpla apasare de buton. Cum va influenta memoria urmasilor atata istorie “personala” inregistrata? Nepotii si stranepotii vor cunoaste nu doar momentele importante ale vietii noastre (nunti, nasteri, botezuri), ci si chefurile pe malul lacurilor, excursiile de la bulgari sau discutiile penibile despre ce masina e mai buna in curbe, graterele de weekend inconjurate de muzica anilor ‘80… Ce se va intampla cu prezentul lor, cand vor vedea trecutul familiei, pastrat pe mii de poze sau in zeci de ore de filmare? Cum se va dezvolta sentimentul apartenentei la neam? Cum se vor raporta la un arbore genealogic “viu, in miscare”, desi cam... mort? :)) Cum isi vor privi viitorul cand tot trecutul lor este IMORTALIZAT si digitalizat? Vor trai mai aprig dramele trecerii? Sau vor deveni mai imuni la scurgerea timpului?

Cam la asta ma gandeam in mijlocul unui botez, unde toata ceremonia religioasa – lunga, sobra, monotona – era insotita de dansul liber si jucaus al aparatelor de fotografiat si de filmat. Dupa care, la final, l-am lasat din nou pe Jacky* sa isi prezinte omagiile!

Jacky* este numele de scena al lui Jack Daniel's.


Primele mele creaţii "literare"

(scrisoare deschisă către Tania, copilul meu)

Draga Tania, 

Mă întrebai zilele trecute de ce nu am mai scris pe blog, apoi ai adăugăt, oarecum consolator, că nici tu nu ai mai făcut asta de mult :)Ţi-am răspuns atunci că nu prea am avut chef zilele astea. Ca să îmi fac chef m-am gândit că ar trebui să scriu pentru tine, mai întâi, şi apoi pentru restul cititorilor, trecători prin blogul meu.

O să îţi povestesc acum, cum m-am apucat eu de scris, de creat prin cuvinte.

Ţi-am zis de mai multe ori despre cum ascultam, printre mii de pârâituri, muzica la Europa Liberă, postul de radio interzis în România copilăriei şi adolescenţei mele. Ştiu că probabil ţi-e greu să îţi imaginezi asta acum, când poţi asculta la telefonul tău, nu extrem de performant, muzică la o calitate tehnică de cel puţin 10 ori mai bună decât a mea, de atunci.

Mi-am obişnuit deci urechea muzicală cu Beatles şi Elvis, un început bun pentru un adolescent dintr-un orăşel românesc. La emisiunile Cenaclului Flacăra (ţi-am povestit şi de asta) au început să fie difuzate şi piese româneşti care le imitau pe cele străine. Cred că atunci mi-am pus pentru prima data problema versurilor. Apărea o distanţă între muzica originală şi imitaţia de la noi. Versurile româneşti acopereau această distanţă în capul meu, aşa că mă concetram asupra lor. E ca atunci când tu nu înţelegi ceva exact, iar eu trebuie să îţi dau un exemplu: ceva din exemplu acela îţi este cunoscut şi prin el poţi lega, poţi acoperi distanţa dintre ce ştii şi nu ştii. La şcoală, nu prea îmi ardea mie de poezii – poate şi pentru că erau prea pline de Partidul Comunist şi ale rateuri seci pe care le puneau ăia special să rămânem retardaţi. Cu destul de mulţi chiar au reuşit îndobitocirea, dacă e să te uiţi la cât de stupizi sunt oamenii din generaţia mea pe care, vrei nu vrei, îi mai vezi azi la televizor.

Cum ziceam, ajunsesem mare fan Elvis Priesley şi Beatles. Eram în clasa a 7 pe vremea aceea. Citeam, printre alţii, mult Jules Verne, de-aia am şi ajuns destul de repede să mă ataşez nebuneşte de S.F., care azi e înlocuit cu succes de genul fantasy, ceea ce îţi place ţie.

Ca fan Elvis, simţeam nevoia să şi cânt din gură – poate de aici mi s-a şi format vocea celebră cândva, acum doar o relicvă :))) Aici intervine rolul Cenaclului Flacăra, difuzat la radio, unde puteam asculta multă poezie bună, chiar dacă şi aici se cânta Partidul Comunist la greu. Când erai mai mică, ţi-am pus odata “Mistreţul cu colţi de argint” scrisă de Ştefan Augustin Doinaş şi recitată în spectacolele lor de actorul Mihail Stan. Nu te-a “atins” prea tare, însă sper să revii asupra ei (să nu uiţi că aici am scris despre asta!)

Din poezia Cenaclului Flacara şi din ritmurile lui Elvis (când îmi amintesc ce ascultă generaţia ta, îmi vine să arunc mai toate posturile de radio în aer!!) am ajuns să scriu, să creez eu primele mele grupuri de versuri. După cum vezi, nu le numesc poezii. Mă chinuisem vreo câteva zile să le dau o formă cât de cât ok (nu foloseam “ok” pe vremea aia). Muzica mă ajutase să păstrez bine măsura. Sunau bine, deşi nu îmi mai amintesc un rând din ele. Eram mândru... Le-am citit unui coleg şi bun prieten de atunci, care a fost şi n-a fost prea impresionat, dar mi-a zis că ar fi bine să mă duc cu ele la proful de muzică. Cu inima explodându-mi în pieptul de 14 ani i-am zis profului că eu am compus 2 cântece rock. El, foarte natural, m-a chemat la Casa Pionierilor să le asculte.

Nu o să uit niciodată cum urcam, la începutul lui iunie, aleea curată, printre merii proaspăt văruiţi, spre Casa Pionierilor, din vârful dealului. Era senin şi ora 10 dimineaţa. La fiecare pas mă îndoiam că era bine ce fac. Apoi îmi revenea curajul şi mă imaginam laudându-mă că eu sunt autorul muzicii cântată de trupa oraşului. Ce vrei, mai toţi puştanii vor să ajungă dacă nu pe scenă, măcar în spatele ei... Ştii şi tu prea bine asta...  :))

În formaţia oraşului erau numai fete de vârsta mea, lucru care încurca şi mai mult starea mea de spirit. Iar ele erau toate frumoase, ca să fiu şi mai exact. Iar toate aşteptau frumos venirea profului de muzică.

Când a ajuns tovarăşul profesor în clubul de muzică”, primul lucru a fost să mă pună să îmi cânt creaţiile. Nu mă aşteptam la asta, eu doar venisem cu versurile... Încurcat ca naiba, am falsat teribil, deşi mi-am dat seama peste mulţi ani, că omul cântase la pian într-o gamă mult mai sus decât putea vocea mea. După 2-3 încercări, mi-a mulţumit frumos şi a dat hârtiile cu “versurile” unei tipe. “Te mai aşteptăm pe aici” a încheiat proful, pregătindu-se parcă de lucruri mai serioase. Nu eram chiar atât de naiv să cred că acele mici vedete ale oraşului aşteptau înnebunite să mă vadă din nou în rolul penibilului din mijlocul tăcerii lor suspecte. Chiar asta nu puteam să cred…

Fata a luat hârtiile şi a început să cânte atât de bine pe ritmul clasic de rock’n’roll, acompaniată la pian de profesor. O singură dată s-a poticnit: când a trecut de la un cântec la altul. Măsurile diferite ale versurilor au încurcat-o puţin, dar proful i-a venit în ajutor imediat, schimband ritmul. Şi aşa, din 2 câtece diferite, pe ritmuri diferite, cum le imaginasem eu, a ieşit unul singur, cam mutant.

Am plecat acasă, evident dezamăgit, fără să le mai repet că acolo erau 2 cântece, de fapt. Piesa aceea nu a fost inclusă niciodată în repertoriul trupei. Dar acesta a fost doar începutul pentru mine. Aşa am început să scriu şi am tot scris până acum. Am început cu poezii, pe care, odată la 6 luni, le ardeam, fiind nemulţumit de ele... Am scris mult, uneori uşor, alteori extrem de chinuitor.

A scrie este calea cea mai plăcută de a te întâlni cu propria viaţă. Te întâlneşti cu viaţa ta şi în loc să o întrebi ce mai face, o scrii... O scrii poate şi pentru că e posibil să o uiţi printre vieţile altora.. Despre minunile scrisului şi despre satisfacţia lecturii am mai vorbit noi de multe ori. Nu mai reiau. Aici am vrut doar să îţi povestesc, ca să nu uit, ce s-a întâmplat cu primele mele creaţii într-ale cuvântului scris...  

 

Yael Naim


(recomandarea audio de weekend)

Veţi descoperi asemănarea cu Fiona Apple, recomandată aici şi cu Regina Spektor, o altă voce meseriaşă. Piesa New Soul, care apare în spotul Vodafone (parcă), îmi pare cam slăbuţă, comparativ cu multe din cântecele ei.

Să aveţi mai multă tihnă! Toate cele bune!



Yael Naim - Too long



Yael Naim - Paris



Yael Naim - Far far




Fiona Apple

recomandări audio de weekend

Azi, Fiona Apple. Deşi celebră "afară", la noi e mai "subţire". Despre ea aici.

Fiona Appple - Not About Love


Fiona Apple - Paper Bag


In România, foarte aproape de stilul Fionei este cel al Alexandrinei Hristov, tânăra supertalentată, venită, ca mulţi alţi artişti, din Republica Moldova. 

Alexandrina Hristov - Fata merge pe jos


Alexandrina Hristov - Dorm


Have a nice audio weekend!

Curcubeul şi hermafroditul




Îm mitologia noastră, Curcubeul coboară să sugă apa din iaz, numai după ce Soarele i-l arată reflectându-şi razele în apa tocmai plouată. Curcubeul soarbe cu o aşa de mare putere, încât îi atrage pe toţi cei care stau lîngă lac/iaz/baltoacă. De acum, să ştiţi că pericolul atrage nu doar ca un magnet, dar şi ca un curcubeu. :)

Apa si sexul.
Daca bea cineva din apa iazului în acelaşi timp cu curcubeul, o lună va fi fată, o luna băiat, adică androgin.

Hermafroditul
Tot de apa este legat si mitul lui Hermaphroditus, tânărul şi frumosul de care se îndrăgosteşte nimfa Salmacis. El nu vrea, dar ea e în relaţii bune cu zeii şi, după ce îl ia în braţe cu de-a sila (viol, se spune azi), zeii le unesc trupurile pe vecie. Vedeţi bine că şi pe vremea aia femeia arde în flăcări (de dorinţă), tot ea are relaţii suspuse şi, aş zice, chiar mai inteligentă decât bărbatul (în versiunea grecesc-populară). Din împreunarea lor iese fiinţa (aproape) perfectă – subiect des întâlnit în vechile mitologii.

Ovidiu, poetul
Poetul Ovidiu reia şi el tema în "Metamorfoze", dar adaugă blestemul lui Hermaphroditus aruncat asupra fântânii în care a fost violat: cine bea din ea să păţească la fel.

Trupa Genesis compune “The Fountain of Salmacis” de pe albumul "Nursery Cryme" (1971)

Concluzii: staţi departe de iazuri la vremea curcubeelor şi de femei în apropierea apelor. Altfel, s-ar putea să vă pricopsiţi cu două sexe. Sexe diferite! :)







Salmacis & Hermaphroditus
Josonia Palaitis (2007)




Beirut

(recomandarea audio de weekend)


Evident că sunt bucăţi şi mai bune decât cele
găsite de mine şi puse aici.
Rămâne să le căutaţi.

Răbdare în ascultare şi obişnuitul
"Have a nice audio weekend!"