DE CE MI-AM ELIBERAT BLOGUL



Mă întreba cineva dacă am un motiv pentru a întrerupe bloggerismele. Înaintea acelei persoane, au fost mulţi care n-au înţeles de ce am început. Cool a fost când altcineva s-a mirat că fac asta fără bani. Dar înaintea tuturor, m-am întrebat eu de ce merg mai departe, după ce am realizat că, de fapt, cei care mă citesc, constant, sunt câţiva zeci (20-30). Aici s-ar putea să fiu/să mă plasez într-o draguţă eroare: vizitatorii nu înseamnă şi cititori. 

Ca mai toate lucrurile pe care le-am făcut până acum, şi acest blog a beneficiat de întreaga mea atenţie, respect şi stimă. În primele zile mă pregăteam de parcă publicam în New York Times, nu pentru cei 8 prieteni care îmi ştiau deja (o parte) din convingerile şi informaţiile ce urma să fie postate. Destul de repede, m-am trezit prins în online-ul blogului. Offline-ul devenise un accesoriu al lui, mă gândeam ce anume dintr-un film era mai important de subliniat pe net, dacă unele întâmplări, bune de povestit, erau mai interesante decât altele. Cred că mulţi autori de blog au trecut prin asta... Sunt convins că aşau păţit-o... Recunosc, în condiţiile unui program aglomerat, numai nebunii ar ajunge la asemenea dependenţe. Eu nu aveam programul încărcat, deci, să admitem că, sănătos fiind, găsisem în blog o joacă serioasă. Cum ziceam, joacă asta online îmi ucisese, din joacă, jocurile mele offline. Mai puţine cărţi, mai puţine filme, tot mai mult timp stat la laptop. Grav. Lucrurile trebuiau schimbate!

Ştiam dinainte că internetul este 99% un plictisitor bullshit, o mămăligă explodată, umplută în prealabil cu mizerii flamboiante şi căcăţişuri sclipitoare, sau fiare turbate de atâta copy-paste, a căror putere creştea de la un site la altul... Acum sunt şi mai convins că aşa e. Cu o adresă de web, deci parte din acest jeg cu pretenţii, îmi regretam iniţiativa. 

Între timp, numărul de vizitatori a crescut (infim) şi aflam, direct sau indirect, că oamenii îşi respectau mici ritualuri de citire a blogului meu. Normal, cum să nu mă fi simţit bine auzind asta? Măgulit, îmi ziceam că eforturile mele nu au fost în zadar. Îmi cheltuiam din timpul meu, din cărţile, muzica şi filmele mele pentru 20 de oameni. E normal? Nu e! Dar eu continuam să fac acest lucru.  

Să nu uit de acel 1% de informaţii utile, surprinzătoare şi atitudini reconfortante făcute pentru oameni inteligenţi, aşa, ca mine şi ca voi, dăştăpţilor! De fiecare dătă când dădeam de reprezentanţii acelui 1%, mă entuziasmam şi voiam, altruistic, să vă arat şi vouă chestia aia mişto. Dureros de mulţi cretini, Zeu al Netului, în ograda ta... Fă o miunune să mai găsesc şi azi nişte chestii drăguţe prin colţurile în paragină ale curţii tale sau dă-mi inspiraţie să aduc din tainele lumii mele concrete în băloasa ta ţesătură virtuală, mă rugam stând la cozi lungi din oameni, care uitase să îşi plătească furnizorul de internet.

Apoi, când strigătele cărţilor deveneau tot mai leşinate şi speranţa lor de ne revedea pălise aproape definitiv, când dvd-urile cu filme clănţăneau tot mai ofilit prin bibliotecă, când muzica putrezea neascultată în calculator, atunci l-am condamnat la tăcere. Mi-am luat blogul şi l-am aruncat în cea mai întunecată celulă a webului, doar cu pâine şi apă, adică intram o dată pe zi să citesc ce mai e nou pe blogroll şi să fiu sigur că nu s-a sinucis. Şi, din nou, cărţile şi filmele, muzica şi conexiunile din lumea reală s-au gudurat pe lângă picioarele mele, cu ochii în lacrimi, bâguind, cu un nod în gât, fericite de revederea cu stăpânul lor. Le-am mângâiat pe creştet, aproape cerându-le iertare.

O săptămână, mai puţin chiar, dură despărţirea noastră. Poate că, dacă ar fi fost numai după mine, l-aş mai fi lăsat, însă Angi, iar Tania şi mai mult, au intervenit insistent să îi acord iertare întemniţatului (împieliţatului?). Undeva, într-un alt beci, al subconştientului meu, cred că mi se pregătea o revenire la timpul consumat în faţa textelor pentru blog, la căutarea unor informaţii care să bucure, estetic şi intelectual, cei câţiva trecători, rătăciţi sau nu, prin blogul meu. 

Pentru disciplina impusă de redactarea unui blog şi, mai ales, pentru cei câţiva demenţi” destupaţi la creier care îşi câştigă timpul aici, blogul acesta este scos din temniţă, hrănit cum se cuvine, cu lăutari pe prispă şi baiadere sexy, înnebunite după cultură, artă, antropologie şi alte conexiuni stranii, neînţelese veşnic de 99% din lumea parazită a netului. Pace vouă, cititorilor, şi lectură interesantă, pe placul domniilor voastre, căci, cum sper că aţi înţeles, multe motive de încetare a bloggerismelor am, dar nici celelalte nu îmi dau pace.


(Imaginea-ilustraţie este Apostolul Paul în temniţă - Rembrandt,1627)

6 Responses to "DE CE MI-AM ELIBERAT BLOGUL"

Munteanu Ionut Radu says
9 martie 2009, 11:57

Nu te lasa amenintat de gandurile care iti spun sa renunti. Nu renunta! Asa striga ipocrizia care imi spune ca ar trebui sa las un comentariu. Ficatul si ochii ma dor de incercarea de a intelge si mi-e gust de chinina pe cerul gurii de toate cate nu au substanta si sunt doar coaja efemera de sapun. Tu, amicul meu, tu esti printre ei parte din vechea oaste a celor care au miez, chiar daca azi mai copt decat ieri mai putin dulce. Daca ai renunta si tu ar trebui sa renuntam cu totii si sa le facem lor cadou aceasta lume.

Liviu Drugă says
9 martie 2009, 19:18

La dracu', Ionut, ca bine zici! Sa nu le facem cadou aceasta lume! Sa le dam cu ea in cap pana vor scoate pe nas si pe gura toate lumile pe care le-au furat, mama lor de pungasi :)) La razboi, dară!!!!

Blogescu says
11 martie 2009, 20:25

Mi-a placut paragraful acela care incepe cu 'Ştiam dinainte că internetul este...'

Multi am trecut (si mai trecem) prin starile de cate vorbesti.

Liviu Drugă says
12 martie 2009, 08:37

@blogescu: Apropo de starile din postare. Ma tot gandesc, si poate voi descoperi pana la urma, ce se afla in spatele lor, care este, oricum, partea lor pozitiva. Caci de latura lor negativa, ce sa mai vorbim?... Sper ca, in timp, aceste confuze atitudini sa scoata ceva mai bun... ceva foaarte bun, daca nu excelent. Daca nu ici - online, poate colo - offline. Si asa sa pateasca, in fericire, toate lumea bantuita de talentul voroavei sau de iscusinta gandului... :)

ataraxia says
13 martie 2009, 14:18

as spune ca ai facut bine ca nu ai renuntat doar daca as stii ca nu te mai bantuie acele ganduri de pierdere de timp si de inutilitatea scrisului pe blog. poti sa scrii mai rar, poti sa iti iei vacante de o saptamana daca simti nevoia pentru ca nu cred ca se supara nimeni.
scrie ca si cum ai scrie pentru tine in ritmul vietii tale si o sa te simti mai impacat (cel putin la mine merge).

@blogescu: pe aceasta cale doresc sa te rog sa nu iti mai neglijezi cititorii cu lunile si sa iesi mai repede din starea de pauza de blog :)

Liviu Drugă says
13 martie 2009, 15:19

@ataraxia s-ar parea ca asta e si concluzia la care sunt pe cale sa ajung si eu. Toate cele excelente! :)