Paradoxul Deltei Dunării


(PreambulEste al 3-lea an, consecutiv, când ajung in Delta Dunarii. Nu am fost in concediu acolo, nici pentru frumusetile ei incontestabile nu am fost. Am ajuns acolo pentru a-i cunoaste pe traitorii acelor locuri, cu problemele si visele lor. Nu sunt genul de “activist social” fanatic, nu cred ca eu, cu resursele-mi modeste, pot schimba lumea, aratand cat e ea de stramba, dar mereu am cautat sa ii cunosc pe oameni in mediul lor natural. Oficiali scortosi - in cabinetele lor greoaie, rockerii - la concertele “inlantuite”, musculosii rataciti prin cluburi de atata trance si extaz (audio?), directori de marketing sau de programe tv - in birouri sticloase dar duhnind a aer inchis, vedete de televiziune, transpirande, din plin şi la propriu, pentru rating, tarani sugubeti ametiti de palinca, batand, aiurea, ritmul cantecului lui Liviu Vasilica pe masa goala, de metal ruginit, intr-o bodega de la capatul unui catun uitat de electricitate si de lotri… Am cunoscut toate aceste tipologii si inca multe altele. Cu unii am discutat de pe pozitii cvasi-oficiale, apoi ne-am dat la barfa, pe altii i-am luat usor, ca pe niste caprioare sfioase, gata sa fuga in padure sau sa isi ia paharul si sa plece la o alta masa. Nu sunt mereu un partener de discutie ideal. Uneori, obosesc repede si vreau sa aflu altceva decat ce e omul dispus sa vorbeasca. In alte cazuri, ascult (in uimire!) minute in sir, fara sa zic nimic. Niciodata-niciodata, nu m-au fascinat locurile mai mult decat oamenii. Locurile le gasesc in poze. Oamenii, cu sinea lor, dramatica sau exuberanta, nu incap in fotografii sau in filme.)

Oamenii Deltei vorbesc ori prea mult, ori deloc. Cale de mijloc nu prea exista – asa am inteles eu. Din discutiile cu ei si din ce am vazut in peregrinarile mele prin Delta, am putut trage niste concluzii. Despre ele voi scrie aici, chiar daca, mare convingere!, randurile astea la prea putini le vor fi de folos. 
Delta Dunarii traieste intr-un paradox, din care, oricum ar iesi, oamenii de acolo vor iesi prost. Mergi in Delta pentru salbaticia si pentru linistea ei, pentru izolarea si ritmul ei inca arhaic, pentru peisajele care scot din tine răul si agitatia, inlocuindu-le cu tihna si autoreflexia. Pe scurt, asta ar trebui sa cauti in Delta, pentru ca aici exceleaza ea. Din pacate, tot mai mult, se cere si dezmăţ, ultraconfort si hărmălaie. Si, fiindcă viata e scurtă iar “audienţa”, cu bani, trebuie multumită, oamenii Deltei au acceptat şi asa ceva. Sărăcia zonei si sezonul turistic scurt le-au motivat compromisul. Totusi, numai anumite zone, norocite de fi in calea traseelor turistice, si-au permis acest compromis. Apoi au venit smekerii (strans legati in grupuri de interese) si au zis, la misto evident, ca isi asuma ei o dimensiune si mai mare a compromisului, dand-o intr-un business dezmatat, care i-a departat pe bastinasi de la plapandul venit care se intrezarea. Astfel, intr-o zona cu profit bunicel, daca e adevarat ce mi s-a povestit, doar o singura pensiune apartine unui localnic, restul fiind ale veneticilor. 
Si, uite asa, civilizatia noastra intra de ceva ani, usurel, in salbatica delta. Pentru unii, e bine. Pentru altii, e rau. Si pentru un procent important din locuitorii ei, nu e in nici un fel. Chiar asa, multi din oamenii deltei sunt la fel de saraci, tristi, debusolati, ignoranti, ca acum 20 de ani, cand, zic ei, pe vremea comunismului o duceau mai bine. Acesti oameni, ca cei din Letea, de exemplu, pierduti printre grinduri si canale, in majoritate batrani, nu mai au puterea sa se revolte, sa mai ceara ceva:
- Aşteptăm moartea, maică, dar nici ea nu mai vine până aici, imi spunea o bătrânică din Letea, fără pensie, cu o casă aproape prăbuşită.
Pentru ei, civilizaţia a ramas in formele de acum zeci de ani. Ca si aspiraţiile lor. Clădirea spitalului e doar o baracă, asa cum e şi poşta. Însă străzile satului, cufundate în nemişcare şi pustii, întinse toate pe nisip, te fac să te opreşi din drum şi să îţi doreşti, măcar o clipă, să rămâi aici pentru totdeauna. (Ştiu că pentru unii ar părea o idioţenie asta, dar mi mi s-a întâmplat) Iti doresti asta, cum ziceam, pentru sălbaticia locului, dar sărăcia oamenilor cere dezvoltarea satului, apropierea lui de civilizaţie, care să le aducă oamenilor medic in sat, drumuri mai bune, locuri de muncă, transport mai rapid şi mai accesibil către Sulina si Tulcea, cazare pentru turisti (ca aceştia să nu mai plece doar dupa 3 ore de vizitat pădurea).
Şi atunci rămîne să alegi: ori conservarea Deltei asa cum e, dar şi cu oamenii ei in saracie şi plini de nevoi, ori aducerea acestui spaţiu sub umbrela civilizaţiei nivelatoare şi, în consecinţă, distrugerea atracţiei şi misterului ei? Oricum ai da-o, locuitorii ei vor pierde, la fel cum vor pierde şi cei care care văd în Deltă un teritoriu fabulos. Nu-mi spuneţi/comentaţi că se poate găsi şi o cale de mijloc, acea întrepătrundere ideală. S-o putea, dar nu în epoca asta.
Mergeţi în Deltă, aşadar, cu respect, pentru natura dar, mai ales pentru oamenii ei. Mergeţi în Letea, prin mai sau septembrie, şi nu uitaţi să vedeţi şi marea de la Sulina. 



Kaizers Orchestra


(recomandarea audio de weekend)


Video clipurile de mai jos poate nu sunt cele mai reprezentative pentru stilul lor, 
dar sunt printre puţinele găsite, ca piese întregi, pe net. 
De aceea zic să căutaţi albumele lor. 
Când primăvara incepe să se cuibărească, 
în sfârşit, la noi prin ţară, nu strică o nouă descoperire 
în playlistul "căutătorilor de muzică".  

Have a nice audio weekend! :)




Sunt plecat pe calea apelor.


Dragă Cetitorule,

Se prea poate ca la ora când aceste rânduri îţi vor cădea sub ochi, autorul lor să fie de multă vreme pornit spre "calea apelor". Căci, cu plecăciune îţi zic, treburi importante mă obligară să părăsesc degrabă blogul şi, cu gândul bun la etajele de sus, mă pornii către acel capăt de lume românească numit Sulina, fantastică aşezare, aflată dincolo de pustiile urbane şi mocirloase ale acestei ţărişoare greu încercată.

Ne revedem, cel mai devreme, în weeked să povestim... Mai mult eu!  :)




The Fiery Furnaces


(recomandarea audio de weekend)

Au compus mult şi li se poate reproşa, pe bună dreptate, că asemănarea dintre piese devine obositoare la un moment dat. Cu toate acestea, după ce treci acel moment, The Fiery Furnaces oferă o experienţă muzicală rară celor care au răbdare cu ei.

Have a nice audio weekend!

De exemplu: (mp3) My Egyptian Grammar 








Informaţia bună e cea care îmi place mie

Răspundeam unui comentariu azi, subliniind că mă preocupă destul de mult cum să dau de bloguri care să aibă subiecte şi interese apropiate de cele pe care le postez eu. Îmi caut, cu alte cuvinte, "gânditori" asemeni mie. Ştiu că nu sunt mulţi, de aia mi-e şi greu! :))) Nu îmi puneam problema atunci, la vremea acelui răspuns, dacă nu cumva eu aştept de la acei autori de bloguri un confort, un non-combat la nivelul fundamental al discursurilor lor.

După ce am citit articolul din New York Times, am încercat să mă lămuresc eu pe mine, prin mine, către mine, ca, dupa aceea, să vă ofer şi vouă, cui îi pasă, din concentrea mea... :) 

Ideea de baza a articolului era că accesul facil al maselor la internetul în continuă dezvoltare ar putea să scindeze lumea în categorii tot mai multe şi mai bine delimitate. “Mă duc să îl citesc pe cutărescu pentru că îl ştiu împotriva lui Băsescu, iar eu sunt înnebunit să parcurg texte bascalioase despre presedinte.” Pe vremea presei clasice, erau cateva opinii, trebuia să îţi cumperi ziarul, să îl răsfoieşti, ca să dai de articolele gâdilitoare de proprii convingeri. Prea mult efort - atunci, comparativ cu apasarea unei taste şi a unui click - acum.

- Ia uite, bă, tată, cum le zice ăsta ca un om mare, exclami din faţa laptopului, şi dai apoi un comment de suţinere, fără să uiţi să îi cauţi blogul opozantului şi să îl faci de cacao la el în curte.

Abulici prin forfoteala lumii, cu toată informaţia ei zdrobitoare, avem nevoie să schimbăm opinii, să ne asigurăm că nu suntem morţi, că ălă de lângă noi n-a crăpat, că are cine să ne asculte. Comunicarea e cea care ne salveză, ne face să uităm că suntem, de fapt, într-o Mare Trecere. Unii preferă lupta, atacul, din complexe (în majoritatea cazurilor), sau că aşa s-au născut (“Gigi Contra”). Alţii caută lucrul pozitiv, vibraţia la unison, să pună cărămida lângă o cărămidă de acelaşi fel, pentru a ridica un obiect sau concept. Toate aceste porniri, dar absolut toate, îşi vor găsi/ îşi găsesc spaţii (virtuale) în care să se dezvolte. Blogurile exact asta fac, coagulează şi generează energii de acelaşi tip. 

Ingustarea orizontului cerut si promovat din plin de societatea modernă este ridicată la cote maxime în internet. Nu te specializezi doar în web design, sau doar în marketing, sau doar în bănci, ci ştii exact ce bloguri/pagini să accesezi unde idolii tăi sunt şi ai altora. Aici cauţi ştirile care te mulţumesc pe tine, refuzându-le pe celelalte. Informaţia bună e cea care răspunde gustului tău. Astfel, în clubul marketingului îţi dai girul pentru un alt club, mai mic, dar la fel de exclusivist ca primul. Cluburi şi clubuleţe… Intoleranţa se umflă în fiecare membru al lor… Orgoliile trebuie şi mai abitir mângâiate…

Revenind la problema mea: ce caut eu aici, pe net? Oamenii care să aibă aceleaşi preocupări, nu obligatoriu aceleaşi idei, cu repect pentru părerea celuilalt, cu drag de scrierea “stilată şi, pe cât se poate, jucăuşi. Fiindcă, fără să faci implozie de prea multul ludic din tine, nu ai cum să te deschizi către lume, către cunoştinţele celuilalt. Înseamnă asta să fii tolerant şi politicos? Ei, pură coincidenţă... :)))






Noaptea Discotecilor, Noaptea Cărţilor, Noaptea Discuţiilor


Cafe Terrace at Night - Vincent van Gogh (1888)


Acest post este dedicat lui Emi, 
aprigă cunoscătoare a problematicii Nopţii.

(E vineri şi azi comut pe canalul “amintiri”… Deşi ieri anunţam pe tweeter că mă pregăteam să scriu ceva despre etimologia cuvantului “pula”. M-am răzgândit, pentru că nu e nimic sigur dpdv ştiinţific. Nu renunţ la subiect, dar “studiez” o altă abordare, puţin mai amplă.)

Noaptea Discotecilor

De când reuşesc să îmi amitesc de mine, sunt o pasăre de noapte. Iar asta nu e doar o metaforă. În adolescenţă, zburam in weekend din discotecă în discotecă, aşa cum erau ele de sărmane, cu cele câteva becuri culorate în roşu-albastru-verde. Parcă le văd şi acum… Atunci am descoperit, prin bezna comunismului lui Ceauşescu, paradoxal, nu?, că noaptea nu înseamna neapărat somn, nemişcare, amorţire. Aveam 17 ani şi, în drum spre casă, pe străzile înfundate în beznă, simţeam că sunt: 1) singurul supravieţuitor al unei cetăţi mediavale, 2) cel mai şmeker, pentru că restul stătea în pat, nemişcat deci, doar eu mă deplasam, 3) cel mai dăştăpt, cel mai… luminat, pentru că doar eu îmi dădeam seama atât de existenţa mea, cât şi de a celorlalţi, care erau pierduţi în somn, cea mai apropiată stare a Morţii… De atunci, şi odată cu trecerea anilor s-a tot confirmat, Dansul şi Muzica sunt ale Nopţii, nicidecum ale Zilei. Senzaţiile de atunci, mai multe decat cele enumerate aici, au luat alte forme în timp, iar câteva dintre ele au ajuns certitudini. Ei, care? E simplu… :))

Noaptea Cărţilor

Înainte de Noaptea Discotecilor a fost Noaptea Cărţilor.  Ca orice copil inteligent, am descoperit de la o vârstă fragedă :)) că e bine să citeşti, că efortul “se merită”. Uneori, am ales prost condiţiile de întălnire cu literele tipărite, în concluzie, port ochelari de la 20 ani, deşi aveam nevoie de ei mai devreme. 

La începutul anilor ’80, orăşelele de provincie primeau stingerea de la orele 20-22, obligându-mă să citesc la lumina lanternei, pentru care trebuia să îmi cumpăr din timp multe baterii, prea uşor consumabile. Pe la ora 3, într-o astfel de noapte “rupeam în două” un Jules Verne. Oricat ar fi fost el de palpitant, descrierile alea lungi mă cam pliciseau. Am luat o pauză şi m-am jucat cu raza lanternei – avea baterii noi, era puternică – prin geam, până dincolo, pe clădirea Poştei, am strecurat-o prin brazi, încercând să vad dacă pot ajunge şi pe geamul casei unde Ovidiu, vecinul şi prietenul meu, visa că noi îi furam cireşele, pe care, avea dreptate, chiar i le furasem, dar cu o zi înainte. După turul razei de lumină prin bezna comunistă, mi-am dat seama că era totuşi prea tarziu, iar de dimineaţă trebuia să mă trezesc devreme. La nici 2 minute după ce am stins lanterna, se aud bătăi slabe în uşă. Este 3 dimineaţa, România, 1982. Un miliţian, din murmure înţeleg, e la uşă. Taică-meu bagă capul o secundă în camera mea, unde eu mă prefăceam că dorm lemn. Urmează alte murmure, dupa care ne liniştim cu toţii. Dimineaţă, aflu că nenea miliţianul a văzut raza prin geamul nostru şi a crezut că ne vizitase un hoţ. Ani mulţi, n-am spus că de fapt eu mă jucasem cu lanterna atunci, că eu, la ora aia, citeam. Când am recunoscut, nu-şi mai aducea lumea aminte clar de incident. Ajunsesem la recordul de o carte, mai ales poliţistă, pe noapte, în vacanţe. De atunci, sunt atent şi la textura paginilor de carte. Noaptea parcă îmi construia o cuşcă confortabilă, în care eu puteam, departe de agitaţia zilei, să urmăresc acţiunile eroilor mei. Ajunsesem să nu mai pot citi ziua pentru ca lumina nu susţinea prea bine atmosfera cititului şi pe cea din carte. 

Noaptea Discuţiilor

Ar mai fi o categorie aici - Noaptea Chefurilor, dar e prea mult de scris la ea, şi, să mă iertaţi, dar o lăsăm pe altă dată. Discuţiile nocturne au intrat în sfera senzaţiilor mele odată cu facultatea şi cu statul în cămin. Da, la început a fost Senzaţia, simţeam Noaptea cum se scurgea peste discuţiile noastre, de cele mai multe ori stâlcite de un teribilism, care acum mă face să râd. Sunt conştient că teribilismul unora venea şi din prietenia la cataramă cu Bachus, dar ce plăcut era… J Vorbeam despre toate şi despre nimic, unul ne citea din poeziile lui, altul, gay recunoscut, îşi plângea dramele iubirilor sale neîmpărtăşite. Peste toate astea – Noaptea. Ne imaginam, şi poate eram, deosebiţi, pentru că făceam ceea ce restul lumii, la ora aia, visa.  Aşa cum Noaptea era peste toate, şi noi ne plasam, odată cu ea, “peste” Marea Masă, peste Majoritate. Nu sunt foarte convins că toţi gândeau aşa Noaptea, dar de mine sunt foarte sigur.  :)

Când crăpa de ziuă, aveam senzaţia că sunt la capătul unui drum obositor dar plăcut. Somnul de după era un ca un bobârnac dat, aristocratic, peste botul banal al Zilei. Numai cine a trăit albăstruiul zorilor lipit de geam, ciripitul tot mai gălăgios al păsărelelor din faţa blocului, somnul care îţi intra, odată cu noua zi, prin tâmple şi se înghesuia peste pleoape, foşnind morocănos, târşâitul paşilor pe coridor, spre baie, scrumierele, ca nişte nave extraterestre, aşteptând să se ridice singure spre coşul de gunoi, prietenii de discuţie care cer o ţigară, înjurând într-o anglo-americană curată, numai cine s-a simţit, măcar odată, c-a făcut parte-n parte cu Noaptea, poate să înţeleagă acest text. Cine nu, clar este că jumătate de viaţă a trăit-o degeaba. 

Să aveţi o zi frumoasă, mă duc să mă culc...

P.S. Despre Noaptea Scrisului, fabuloasă şi seducătoare, cu altă ocazie, poate la sărbătorirea numărului de 1000 de vizitatori pe blog :))))))))