Sf. Valentin, cam penibil. Dragobetele, cam complex.

Cotropiţi de roşul Sfântului Valentin, importat de la catolici occidentali, românii, tradiţionalişti nevoie mare, şi-au întors, cum s-ar zice, faţa către prăpăditul nostru de Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii” (conform www.crestinortodox.ro.)

Ce a reţinut populaţia avidă să mai tragă o sărbătorire, prilej de uitare a Crizei şi a Asociaţiilor Interlope Nonprofit, încăpăţânate să facă daruri cu ajutorul cuţitelor şi pumnilor, prieteneşte plasaţi unde-i mai drag omului? Că Dragobetele înseamnă dragoste şi venirea primăverii, că iubirea noastră e autentică numai pe 24 februarie, (când Ortodoxia sărbătoreşte Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul). Dar, mai ales, românii au reţinut că trebuie să îl uităm pe Sf. Vali, cel sosit de peste mări şi ţări prin cluburile României, prilej de “seară tematică”, unde fete şi băieţi, extaziaţi că primăvara e aici, sosesc cu mic cu mare să îşi facă publică oferta. Că doar „Would you be my Valentine?” nu o însemna mai mult decât o superficială, dar biologic necesară, chemare la contact fizic (şi nu mă refer obligatoriu la bătaie!).  Jenantă  mi s-a părut această întrebare, când am auzit prima dată de Sărbătoarea Îndrăgostiţilor. De ce să îţi mai întrebi o dată partenterul, oficial sau nu, dacă vrea să fie – umplându-te de penibil – Valentinul sau Valentina ta? Evident că, în acest caz, răspunsul ar trebui să fie pozitiv. Dar când te înfigi lângă un necunoscut sau necunoscută şi, sub masca lui Valentin, îi arunci întrebarea “Vrei să fii Valentinul/Valentina meu/mea?”, lucrurile pot căpăta soluţii “orizontale” (deci pozitive) sau verticale, în răspunsurile negative. Dacă o să mergeţi mai departe în căutarea sensurilor legate de Sf. Valentin, veţi da, cu siguranţă, şi peste păgâna sărbătoare romană a Lupercaliilor, când femeile nemăritate erau trase la sorţi de bărbaţi, urmând ca domniţele să devină iubitele lor pentru un an. Interesant, nu? :-)

Să ne întoarcem la Dragobetele nostru, care, şi el, are câteva surprize.  Asociat acestui eveniment din calendarul păgân românesc mai apare ritualul Înfrăţirii şi al Însurăţirii. Cele două ritualuri se pot desfăşura şi în alte momente importante ale anului, însă Dragobetele primăverii este cel mai des ales. Acum, băieţii se înfrăţesc, iar fetele devin “surori”, această legătură fiind mai apreciată decât cea naturală, “de sânge. Când înfrăţirea are loc între o fată şi un băiat, căsătoria lor ulterioară este interzisă, la fel ca şi înrudirea între membrii familiilor lor. La ceremonie, în spaţii publice sau izolate, se schimbă obiecte (ouă roşii, pipe, cuţite, batiste etc.) şi tinerii îşi promit unii altora dragoste frăţească. Băieţii se înţeapă în deget, apoi îţi freacă rănile, amestecându-şi sângele. Ritualul fetelor e diferit: după ce mănâncă o pâine coaptă, acestea se sărută, jurându-şi credinţă veşnică.  

Când veţi vedea, aşadar doi flăcăi, freacându-şi mâinile însângerate prin Mall, ei, de fapt, se fac fraţi de cruce, iar sărutul dintre două fete pe stradă arată că ele sunt doar nişte biete surate. :))

Lăsând glume la o parte, dacă punem într-o alăturare comparativă obiceiurile arhaice cu cele moderne, vom descoperi cât de mult s-a schimbat lumea, în mentalităţi şi acţiuni, mai ales în ultima sută de ani.

0 Responses to "Sf. Valentin, cam penibil. Dragobetele, cam complex."