Inland Empire (2006)

Poem, nu. Poezioare, da.



Haos! Acesta e cuvântul. Nici o construcţie de ansamblu. Baza de plecare: actriţa care îşi "înghite" propriile linii de demarcaţie între realitate şi vis dispare şi ea destul de repede. Iar spectatorul rămâne rătătăcind şi scâncind în căutarea sensului pierdut. Dar, de aveţi răbdare până la sfârşit (merge de văzut şi în 3-4 reprize), puteţi verifica senzaţia mea: David Lynch nu mai suportă coerenţa. Urmăream replicile, cam după prima treime, şi îl vedeam pe scenarist refuzând logica. Suprarealismul, de care s-a vorbit, referindu-se la cinematografia lui Lynch, a lua-o pe câmpii, supra... dezvoltându-se într-un monstru cu zeci de braţe balansându-se în toate direcţiile, nu agăţându-se de sensuri, ci împroşcându-le pe acestea cu spray paralizant, furat de la cea mai apropiată secţie de poliţie. 

Bucăţele din film pot fi aduse la un numitor comun. Unele dintre ele pot interesa, aşa cum mie mi-a plăcut foarte tare familia de iepuri, şi aici putem discuta mai mult despre senzaţii decât despre idei narative. Poem, nu. Poezioare, da. Luat ca un tot, deci, este dincolo de înţelegerea unui telespectator extrem de răbdător (nu tolerant!) de la început de mileniu 3, cum mă consider a fi.


0 Responses to "Inland Empire (2006)"