Un nou bestseller scris pe celular

Un japonez de 22 de ani a scris, timp de aproape un an, o carte direct în telefon. În pauzele de la şcoală, în autobuz, înainte să facă nani-nani, mobil-scriitorul îşi nota în telefon, apoi uploada pe un site, specializat în astfel de creaţii. Citeau japonezi ca disperaţii postările tânărului, căci, cum altfel, artistul se băga în subiecte vechi de când lumea: dragoste şi sex în liceu. Devenit celebru, Yume-Hotaru, a fost căutat de o editură care, după ce i le-a tipărit, i-a şi transformat scrierile în bestseller. Romanul său, numit “Prima experienţă” şi apărut în 2008, nu este prima formă de acest gen din Japonia.  În 2002, un alt roman (despre o prostituată), scris pe telefon dar tipărit după aceea, devenea şi el bestseller, era ecranizat şi transpus în desene manga. De atunci, fenomenul s-a extins şi în alte ţări. Evident, nu şi în Romania. Noi suntem deocamdată la stadiul de mari regizori “celulari”, mai ales porno.

 

Pentru mai multe detalii, foarte surprinzătoare, asupra fenomenului, intraţi pe cnn.com

Mai sunt stele pe cer?

Oraşelul Tekapo, din Noua Zeelandă, protejează lumina stelelor, în urma deciziei autorităţilor locale. De aceea, becurile de pe stradă vor avea deasupra un fel de scut de protecţie, astfel ca lumina să nu se mai ducă în sus. Cei 830 (!!!!) de locuitori atrag atenţia asupra poluării cu lumină, de care lumea civilizată este plină astăzi. Se pare deja că astro-turiştii au dat fuga în orăşel să vadă iar cerul. 

Ştirea asta mi-a amintit cât de frumos se văd stelele în Delta Dunării, cum stăteam şi mă uitam, tâmpit, la o minunăţie la care Bucureştiul mă împiedică să mai ajung.  

1. Aici e şi un paradox: deşi fără sclipirea fascinantă a stelelor, în Bucureştiul prea puternic luminat în unele locuri, rişti, oricând, în alte locuri, să îţi faci zob maşina sau să îţi rupi un picior într-o groapă, camuflată în bezna urbană a acestei localităţi europene. 

2. Poate că aici ar mai fi şi o idee de astro-turism, cuplat cu cel balnear, pe care Ministerul Turismului să îl propună.

3. Şi fără cerul înstelat, de unde romantism? Iar acolo unde nu e romantism, nu-i nici sensibilitate. Şi dacă din asta nu avem, mai rămân meandrele concretului. Adică munca de robot şi împrumuturile/datoriile la bănci (iată cum nevederea stelelor se dovedeşte o altă cauză a Crizei!)   :))

4. Ştie cineva cât e un bilet, doar dus, până în Noua Zeelandă? 

"Ţin la tine şi fără să fiu beată!"


BLOGĂRISME CARE ÎMI PLAC

Am lăsat deoparte Tratatul de banalitate (numai despre asta nu e!), al lui Nicolas Grimaldi, şi ziceam să mă dau un pic pe net să îmi mai relaxez creieri. Din plictiseală în plictiseală, am ajuns pe siteul Christinei, care, la18 ani, după cum îi declară pe blog, scrie despre prietenul-băiat al ei aşa: 

"Acesta este Ştefan. El este unul dintre cei mai buni prieteni-băieţi ai mei (dacă nu cel mai bun, momentan) şi aseară când îl luam în braţe şi-i spuneam că eu ţin la el ca un prieten şi că e prietenul meu cel mai bun nu mă credea şi zicea că sunt beată. Na, bă, că ţin la tine şi fără să fiu beată!" (Textul complet, aici)

Impresionantă sinceritate... Şi am rămas după aceea să mă gândesc la momentele mele de naivitate, când credeam, şi eu, că prieteniile astea între sexe diferite sunt posibile şi de durată. Apoi mi-am aminitit de postarea de aici despre Înfrăţire. Câtă potrivire cu postarea mea! Şi câtă prietenie poate să încapă în această frază, care trădează o stare de invidiat, dar şi cu un imens potenţial exploziv: Na, bă, că ţin la tine şi fără să fiu beată!

Să fiţi iubiţi, dragilor!  :)

Nu mă mai întorc în seara asta la Tratat despre banalitate... Rămâne pe mâine, când, poate, o să scriu şi ce e cu această carte...  

"Cu curul legat de gât"

BLOGĂRISME CARE ÎMI PLAC

O bloggeriţă, pe numele ei Dreaming Jewel, are revelaţii în metrou şi spaime are tot acolo. Dar mai are şi tupeul comparaţiilor. Aşa e când lumea se întoarce cu fundul în sus :))

 "...cum mergeam eu aşa, zic, ochii mei cei fără ocupaţie cad pe o femeie care şedea pe scaun. Sau pe scaune ar trebui să zic dat fiind volumul de spaţiu ocupat. Acuma, asta e o nenorocire pentru care oamenii nu sunt răspunzători întotdeauna, căci, dacă te îngraşi atât de tare, poa să fie şi o problemă de genetică sau de glande, fără neapărată legătură cu lăcomia. Da problema era alta. Problema era că femeia avea o bluză decoltată, cu vedere la Marele Canion care se schiţa între sânii lăbărţaţi pe care un sutien enorm se muncea de zor să îi ţină la un loc. Efectul era de-a dreptul sinistru.

Cum că vă povestesc eu vouă? Sunt departe de a fi o femeie îngustă în şolduri: dacă mi-aş vârî curul într-un sutien, probabil că ar arăta cam ca ţâţele femeii ăleia. Aşa uriaşe şi lăbărţate, cu şanţul ăla tectonic între ele, erau ca un cur, nu doar la figurat ci şi la propriu. Ca să fim drepţi cu biata femeie,  nu părea altminteri că ar fi vrut să fie provocatoare. Probabil încercase şi ea să-şi mai îmbunătăţească aspectul pe unde se putea, cu rezultatul că arăta ca şi cum ar fi umblat prin lume cu un cur atârnat de gât."

Tot textul aici. Nu uitaţi să citiţi şi comentariile aferente. :))

Jules et Jim (1962)



sau
DRUMUL PÂNĂ LA PĂTRATUL AMOROS

“Jules et Jim” - un film despre o perioadă aparte, când lumea Europei occidentale încetase, pentru o vreme, să mai stea sub constrângerile istoriei, parcă pregătindu-se de cele 2 războaie mondiale.

Doi tineri scriitori, unul francez - Jim, altul neamţ – Jules, leagă o mare prietenie şi duc o viaţă boemă, ambele greu de găsit azi. Până la apariţia femeii Catherine (Jeanne Moreau), cei doi bărbaţi sunt cufundaţi în obsesiile lor artistice, mai presus de istorie, mai liberi. Independenţa lor sentimentală însă se duce dracului când frivolitatea feminină îşi vâră coada sexy.

O vreme, ai senzaţia că îşi merită soarta cel mai slab, apoi, când deja filmul nu mai are aplombul iniţial, realizezi că regizorul François Truffaut le pune celor doi masculi partitura looserilor în braţe, condamnându-i astfel să se facă de răs pentru slăbiciunile lor.

OK, nu sunt primii artişti care îşi pierd capul după o fufă, plină de figuri, instabilă emoţional, superficială şi rea de muscă, dar fascinaţia filmului constă în alăturarea celor doi, în esenţă diferiţi, care nu reuşesc să strunească animalul din ea.

Inadaptarea şi incapacitatea masculină de a renunţa măcar unul dintre ei la pradă” îi determină să accepte triunghiul amoros, ba, mai mult, e ditamai pătratul, la un moment dat, pentru că apare un al treilea amant, tolerat şi el de Jules şi Jim. Uitasem: Catherine e căsătorită, oficial (plus copil), cu Jules, mai interesant pentru ea, la început, fiind mai fragil, mai complexat. Gelozie? Ce e aia? Aminteam la început de pacea dinaintea furtunii primului război mondial, reflectată în film. Ei bine, cei trei rămân în afara istoriei, neatinşi de tragediile maselor, dar se reîntâlnesc, după război, să îşi ducă tragediile lor personale până la capăt.

Atmosfera filmului e dominată de o lentoare a mişcărilor, pasiunile fiind mai mult rostite decât expuse, ceea ce dovedeşte talentul lui Truffaut de a masca fieberea sub capacul abia tremurat al oalei sub presiune.

Mai ales pentru traiul boem dinainte de război, mi-a plăcut acest film. Când sentimentele, şi explicaţiile, şi compromisurile lor încep să se încurce, concentrarea mi-a scăzut. Poate pentru că nu suportam să îi văd pe fraierii ăia doi făcuţi ţăndări de păsărica în cauză? Sau pentru că era evident că unul, cel puţin, trebuia să şi-o ia în freza aia a lui de început de secol 20 ? :)

 

Sf. Valentin, cam penibil. Dragobetele, cam complex.

Cotropiţi de roşul Sfântului Valentin, importat de la catolici occidentali, românii, tradiţionalişti nevoie mare, şi-au întors, cum s-ar zice, faţa către prăpăditul nostru de Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii” (conform www.crestinortodox.ro.)

Ce a reţinut populaţia avidă să mai tragă o sărbătorire, prilej de uitare a Crizei şi a Asociaţiilor Interlope Nonprofit, încăpăţânate să facă daruri cu ajutorul cuţitelor şi pumnilor, prieteneşte plasaţi unde-i mai drag omului? Că Dragobetele înseamnă dragoste şi venirea primăverii, că iubirea noastră e autentică numai pe 24 februarie, (când Ortodoxia sărbătoreşte Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul). Dar, mai ales, românii au reţinut că trebuie să îl uităm pe Sf. Vali, cel sosit de peste mări şi ţări prin cluburile României, prilej de “seară tematică”, unde fete şi băieţi, extaziaţi că primăvara e aici, sosesc cu mic cu mare să îşi facă publică oferta. Că doar „Would you be my Valentine?” nu o însemna mai mult decât o superficială, dar biologic necesară, chemare la contact fizic (şi nu mă refer obligatoriu la bătaie!).  Jenantă  mi s-a părut această întrebare, când am auzit prima dată de Sărbătoarea Îndrăgostiţilor. De ce să îţi mai întrebi o dată partenterul, oficial sau nu, dacă vrea să fie – umplându-te de penibil – Valentinul sau Valentina ta? Evident că, în acest caz, răspunsul ar trebui să fie pozitiv. Dar când te înfigi lângă un necunoscut sau necunoscută şi, sub masca lui Valentin, îi arunci întrebarea “Vrei să fii Valentinul/Valentina meu/mea?”, lucrurile pot căpăta soluţii “orizontale” (deci pozitive) sau verticale, în răspunsurile negative. Dacă o să mergeţi mai departe în căutarea sensurilor legate de Sf. Valentin, veţi da, cu siguranţă, şi peste păgâna sărbătoare romană a Lupercaliilor, când femeile nemăritate erau trase la sorţi de bărbaţi, urmând ca domniţele să devină iubitele lor pentru un an. Interesant, nu? :-)

Să ne întoarcem la Dragobetele nostru, care, şi el, are câteva surprize.  Asociat acestui eveniment din calendarul păgân românesc mai apare ritualul Înfrăţirii şi al Însurăţirii. Cele două ritualuri se pot desfăşura şi în alte momente importante ale anului, însă Dragobetele primăverii este cel mai des ales. Acum, băieţii se înfrăţesc, iar fetele devin “surori”, această legătură fiind mai apreciată decât cea naturală, “de sânge. Când înfrăţirea are loc între o fată şi un băiat, căsătoria lor ulterioară este interzisă, la fel ca şi înrudirea între membrii familiilor lor. La ceremonie, în spaţii publice sau izolate, se schimbă obiecte (ouă roşii, pipe, cuţite, batiste etc.) şi tinerii îşi promit unii altora dragoste frăţească. Băieţii se înţeapă în deget, apoi îţi freacă rănile, amestecându-şi sângele. Ritualul fetelor e diferit: după ce mănâncă o pâine coaptă, acestea se sărută, jurându-şi credinţă veşnică.  

Când veţi vedea, aşadar doi flăcăi, freacându-şi mâinile însângerate prin Mall, ei, de fapt, se fac fraţi de cruce, iar sărutul dintre două fete pe stradă arată că ele sunt doar nişte biete surate. :))

Lăsând glume la o parte, dacă punem într-o alăturare comparativă obiceiurile arhaice cu cele moderne, vom descoperi cât de mult s-a schimbat lumea, în mentalităţi şi acţiuni, mai ales în ultima sută de ani.

De ce e Brăduţ Florescu mai tare decât Coehlo

Scrie Brăduţ:


1. In primul rand, evident, sunt mai tanar si arat mai bine.
2. Imi public operele direct in romana, deci nu mai am nevoie de traducator.
3. Am jucat biliard cu Dan Spataru la Clubul Sindicatelor, iar Coehlo nu a jucat sau nu cred.
4. Eu pot fi citit gratis, nu e nevoie nici sa ma cumperi si nici sa ma imprumuti de la manichiurista.
5. Intr-un meci dintre a X-a A si a X-a B am trimis mingea cu capul direct in vinclul portii adverse in timp ce eram CU SPATELE LA POARTA.
6. Sunt nascut pe acelasi continent cu Shakespeare, Proust si Kafka, scriitori evident mai buni decat el.
7. Fosta mea prietena e mai misto decat fosta lui prietena.
8. Sunt celebru scriind mai putine cuvinte, de unde si ideea de calitate superioara.
9. Spre deosebire de el, eu am baut rom cu rockerii in liziera de la Urziceni.
10. Niciunul dintre titlurile lucrarilor mele nu a generat supranume pentru Gheorghe Becali.


...Iar eu sunt de acord cu el. Se opune cineva? :))

Pe cel mai tare decât Coehlo îl găsiţi aici

Povestea silicoanelor cu rating

Fata frumoasă s-a născut timidă, într-un vărf de deal şi la coada vacii. Dacă rotunjimea ţâţei bovine o impresiona, cele patru ugere o scoteau din minţi. Intuiţia ei feminină îi spunea ca în Marele Oraş sunt mai multe ugere de muls, chiar dacă asta însemna şi mai multă muncă. Nu ştia însă că mumă-sa plângea noaptea, pe ascuns şi se ruga la toţi sfinţii ca fata ei să rămână cât mai departe de mediul urban păcătos şi plin de capcane. Dar de ce ţie frică, de aia nu scapi.

Într-o zi, o echipă de filmare poposeşte şi în satul fetei, blocând uliţele cu maşinile lor frumos inscripţionate, din care noaptea ieşeau zgomote animalice, care înspăimântau localnicii până în zori.

Regizorul, o vulpe bătrână, bearcă şi cam năpârlită, se înecă de surpriză, văzând talentul fetei frumoase la mulsul vacilor. Una-două, intră în vorbă cu ea şi îi lăudă măestria şi chipul frumos, taman bun de pus pe sticlă. Mumă-sa, din spatele ogrăzii, se îmbujoră de emoţie şi mai tare decât fata, dar inima părintească îi spunea că necurate sunt laudele venite de la locuitorii Marelui Oraş. Lui tac-so, beţiv profesionist dar blajin, i se aprinseră ochii în cap ca două reflectoare de platou când auzi de sticlă. Apoi uită repede şi plecă la crâşmă să se dea mare că fata lui frumoasă pleacă să se facă actriţă la televiziune.

Ceea ce se şi întâmplă: satul rămânea pierdut în zare, printre dealurile ca două ugere de vacă răsturnată spre cer, iar fata, cu ochii umeziţi de lacrimi, se şi vedea jucând alături de Al Pacino.

În Marele Oraş, a trebuit prima dată să joace cu regizorul, după ce acesta i-a ţinut o lecţie nocturnă despre compromisurile la început de carieră. Fata, care nu era exagerat de proastă, a înţeles. A înţeles şi ce înseamnă vulpe bătrână şi, mai ales, bearcă, după ce îşi aminti de Gheorghe, văcarul satului, un vulpoi tânăr şi jucăuş, răspândindu-şi puterile prin toate fâneţele localităţii rurale. 

Fata frumoasă nu mai era timidă de acum. Era prezentatoare de ştiri sportive şi habar n-avea despre ce vorbea acolo. Nopţile îi erau pline de cluburile Marelui Oraş, unde măestria sa ajunsese legendară. Nu îi păsa de gura lumii, avea bani să trimită acasă, îl uitase pe Gheorghe (mulţumindu-se cu puţinul urban), se vedea la tv în reluare, zâmbetul ei de ţărancă sănătoasă apărea pe coperţi de revistă. Ajunsese, deci, cunoscută marelui public.

El, Marele Public, voia totuşi mai mult, şi fata, îndemnată de patronii televiziunii, fu nevoită să îşi facă operaţie de mărire de sâni. După operaţie, audienţa sări în aer. Salariul ei, asemenea. Patronii şi toţi oamenii de decizie din televiziune au vrut să vadă motivul acestei creşteri de audienţă. Fata, cu lecţia compromisului bine învăţată, le arătă pe îndelete, cu încetineala tipic de la ţară, lucru care îi marcă pe viaţă pe mulţi dintre ei.

Marele Public o ceru în revistele pentru bărbaţi. Audienţa postului crescu şi mai mult. Urmă o altă operaţie de mărire. Delirrr! Ratingul nu mai încăpea în grafic. Mama nu îşi mai recunoştea fiica la televizor.

Omul de PR al televiziunii, un prăpădit şi el, sosit dintr-un orăşel, în care era scuipat de toţi copiii de la bloc, avu o idee măreaţă: ţăranca de la ştiri să îşi facă şi implant la buze.

Lovitura zgudui toată ţara. Postul transmitea numai ştiri sportive, prezentate fata, care, cândva, fusese frumoasă.

După alte măriri, cerute de rating, nimeni nu mai ştia cum arată, de fapt, fata. Chipul ei stătea ascuns după sânii uriaşi şi buzele-i hidoase. Ţărancuţa, odată frumoasă, ajunsese doar o voce caldă, cam înfundată, şi tot mai tristă, în spatele unor ţâţe enorme de vacă, răsturnată spre Marele Public.

Audienţa s-a plictisit repede de monstru, şi regizorul, vulpea bătrână, aduce zilele astea altă ţărăncuţă, momind-o cu Al Pacino şi cu legea micului său compromis.

Fata noastră, azi o adevărată vacă, iese chiar acum din televiziune, anonimă şi, din nou, timidă. Pleacă spre satul ei, bălămbănindu-şi ugerele artificiale, într-un camion ruginit şi furat, special pentru ea, de la televiziune, de un şofer bătrân şi aproape orb. 

Marele Oraş rămâne în urmă, cu blocurile înalte, ca nişte ugere de vacă stearpă şi siliconată, plină de tupeu.

 

Mândrie şi Prejudecată... şi Zombi

Mândrie şi Prejudecată, clasicul semnat de Jane Austen, va fi parodiat de un scenarist american specializat în comedii şi filme horror. Expirându-i recent perioada în care era apărat de legea dreptului de autor, romanul va fi deturnat către o acţiune împânzită de zombii lipsiţi de prejudecăţi, ucigaşi şi luptători în stil ninja. Seth Grahame-Smith, autorul parodiei (vezi poza), a declarat că 85% din textul original rămâne neschimbat, ceea ce, după mintea mea, face iniţiativa lui şi mai interesantă. Fanii originalului sunt un pic cam mult oripilaţi, însă o vor lua razna total, cred, când vor afla că va urma şi o ecranizare după viitoarea carte Mândrie şi Prejudecată şi Zombi, ce se va lansa în aprilie. 

De unde a pornit treaba, în explicaţia autorului: “Am urât-o (pe Jane Austin – nota mea) când eram obligat să o citesc în şcoală, dar, când am început să recitesc Jane Austin, mi-am dat seama că era violentă, foarte haioasă şi plină de satiră  (sursa: heraldsun.com.au)

Să înceapă seria parodiilor după clasici, asta vreau! Decât enervaţi şi trişti din cauza Crizei Economice, mai bine mânioşi în faţa ironiei abătute asupra "celor mai dragi eroi ai adolescenţei şi tinereţii mele". C'mon, guys! It's just a fuckin' game!  :))

TRACTIR


E vechi, dar bun. 
Un anunţ de angajare, ca formă. 
Un promo de agenţie de publicitate, ca sens.
TRACTÍR, tractire, s.n. (Înv.) Han; birt, ospătărie (din rus. traktir) 

Daţi dracu' (de ingenioşi) ăştia de la Gavrilă şi Asociaţii !

Cum a compus Eric Clapton "Layla"


De peste 40 de ani, inimile îndrăgostiţilor sau melancolicilor "by default" :-) se topesc la auzul a două melodii din discografia lui Eric Clapton: "Layla" şi "You look wonderful tonight". Fiecare dintre ele are o întâmplare "adevărată" în spate. Artistul, "dus" de tot în nebunia rockului din anii '60, cânta chiar ce trăia. Destul de mult, interesant şi concentrat, despre viaţa lui şi a epocii în care s-a zbuciumat, la propriu, găsiţi aici. Ca să ştiţi de acum, când faceţi dedicaţii, să pigmentaţi traseul către inima vibrândă a mândrelor şi cu niscaiva stropi de istorie şi biografii muzicale. 

În poză, Eric e alături de femeia, care îi devine ŞI muză, fiind totodată ŞI soţia lui George Harrison, membru al formatiei Beatles.

"Nimeni nu e demn de dispreţul meu"


Dimineaţa, după ce o las pe Tania la şcoală şi pe Angi spre serviciu, îmi rezerv ceva timp pentru bloguri, pe care, în mare parte, îl consider pierdut printre banalităţile lor. Din acest motiv mă şi extaziez când găsesc lucruri mişto, puse apoi la eticheta BLOGĂRISME CARE ÎMI PLAC. Am mai citit şi altele azi, dar textul scurt de mai jos a fost ăl mai tare, cu tot cu parodia lui la mulţumirile de tip Oscar. Felicitări domnului, pe care nu îl cunosc, şi lectură plăcută vouă.

"Aş vrea să mulţumesc mai întâi tatălui meu, căruia îi place foarte mult Baudelaire. Aveam şaişpe ani când am citit Florile Mărului, Le Spleen de Paris şi Les Paradis Artificiels, într-o singură vacanţă la Mangalia, bălăngănindu-mi picioarele adolescente în apa tulbure a portului. Părinţilor miei m-au învăţat limba franceză, care pentru ei era limba îndrăgostiţilor, încă dinainte de a mă învăţa să merg la oliţă. Ferentariului, sălbatică amantă care m-a primit cu braţele larg deschise atunci când propria-mi mahala mă izgonea, şi care m-a învăţat cea mai importantă lecţie de până acum, aceea că nimeni nu e demn de dispreţul meu şi că frumuseţea cerească înfloreşte şi în şanţ. Rahovei, în tumultul fără somn al căreia mi-am petrecut cei mai frumoşi doi ani din veaţă."

Restul aici.

P.S. Şi mai ţineţi cont că nici măcar nu îmi place franceza, deşi este limba unei culturi majore. :-)

Testul pentru Canada


Nelu, 25 de ani, e electrician la o mare fabrică din Marele Oraş. Acum 6 luni a avut o lucrare într-un club faimos. Era prima dată când Nelu intra într-un asemena club. “Deci aşa arată viaţa de noapte”. Toata ziua lucrase la cablurile alea şi se tot gândise cum să vină şi el într-o seară să vadă lumea din club. Totul era foarte scump pentru el şi nici haine nu avea pentru aşa ceva. 

Se angajase vânzător de noapte, în afară de sâmbătă, la un chioşc de cartier. E obositor, dar el e mulţumit. În 6 luni, Nelu a strâns bani pentru hainele negre... Arătau exact cum văzuse el la televizor. Îşi ţine costumul, cămaşa, pantofii negri, parfumul şi gelul de păr la bunica lui care nu prea înţelege de ce face el asta. Părinţii ştiu că băiatul lor se duce sâmbătă seara la discotecă, în cartier. 

Lui Nelu, bărbat frumos, îi stă bine în negru. În săgeţile de lumină lăptoasă, tânărul aruncă, pe furiş, femeilor sexy câte o privire hămesită de curiozitate. Stă într-un colţ şi soarbe câte o picătură din paharul care îl costă cât ciubucul lui de la chioşc pe 10 zile. Îşi cumpără şi ţigări scumpe, dar un pachet îl ţine o săptămână. Greu s-a obişnuit să vadă şi prin ochelarii negri, pe care trebuie să îi poarte ca toţi şmecherii cu muşchii întinşi pe sub tricouri. Acasă, face abdomene în fiecare seară cu picioarele prinse sub calorifer. 

Nelu nu ar putea să se ducă în alt club: ăsta e locul lui. A încercat o singură dată să intre în altă parte, dar s-a făcut că şi-a uitat ceva, căutându-se prin buzunarele goale şi s-a dus direct la bunica supărat pe timiditatea lui. După această întâmplare, în următoarea săptămână şi-a permis 2 pahare de whiskey.      

În “clubul lui Nelu”, vin multe vedete. Multe privesc în direcţia lui, iar unele încearcă să afle cine este tânărul cool şi misterios mereu aşezat în acelaşi colţ. Barmanii răspund tuturor că îl cheamă Johnny şi are o fabrică de circuite integrate.           

Într-o seară, o blonda sexy-tupeistă, cu părul prins in coadă de iepuşoară nedresată, îl întreabă dacă nu vrea să bea ceva alături de ea. “Ce bine, cu ochelarii ăştia negri”, îşi spune el şi înghite în sec. Îşi aprinde o ţigară apoi Nelu, ca să mai câştige timp. Cu mişcări leneşe, de mare macho, îi răspunde :
-  Niciodată, seara, cu blondele cu părul lung.           

Iepuşoarei bulversate îi trebuie 5 secunde să înţeleagă refuzul. Îşi întoarce brusc focosa poponeaţa spre el şi se îndreaptă spre locul de unde venise. 

Nelu are o părere şi mai bună despre el şi un nod mare în gât. De acum, “domnul Johnny” se simte în stare să accepte, întâi pe mail, cererea în căsătorie a blondei de 61 de ani. Blonda locuieşte în Canada şi are părul scurt. Scurt si rar.

Criza americană în fotografii


Aici, într-un concurs organizat de World Press Photo şi publicate de Time. Fotografia de mai jos a primit premiul pentru cea mai bună fotografie a anului 2008. Nu este o secvenţă dintr-un film. Poliţistul, aflat într-o casă abandonată ca urmare crizei din SUA, se apără de potenţialii intruşi/criminali (la rândul lor, fără locuinţă) care ocupă, ilegal, aceste spaţii, devenite libere peste noapte (Noaptea Crizei). 

P.S. Concurs fără premii:
Întrebare: Ce ar face un poliţist român, dacă ar fi trimis într-o asemenea misiune?
Răspuns: Nu s-ar duce!  :))



Inland Empire (2006)

Poem, nu. Poezioare, da.



Haos! Acesta e cuvântul. Nici o construcţie de ansamblu. Baza de plecare: actriţa care îşi "înghite" propriile linii de demarcaţie între realitate şi vis dispare şi ea destul de repede. Iar spectatorul rămâne rătătăcind şi scâncind în căutarea sensului pierdut. Dar, de aveţi răbdare până la sfârşit (merge de văzut şi în 3-4 reprize), puteţi verifica senzaţia mea: David Lynch nu mai suportă coerenţa. Urmăream replicile, cam după prima treime, şi îl vedeam pe scenarist refuzând logica. Suprarealismul, de care s-a vorbit, referindu-se la cinematografia lui Lynch, a lua-o pe câmpii, supra... dezvoltându-se într-un monstru cu zeci de braţe balansându-se în toate direcţiile, nu agăţându-se de sensuri, ci împroşcându-le pe acestea cu spray paralizant, furat de la cea mai apropiată secţie de poliţie. 

Bucăţele din film pot fi aduse la un numitor comun. Unele dintre ele pot interesa, aşa cum mie mi-a plăcut foarte tare familia de iepuri, şi aici putem discuta mai mult despre senzaţii decât despre idei narative. Poem, nu. Poezioare, da. Luat ca un tot, deci, este dincolo de înţelegerea unui telespectator extrem de răbdător (nu tolerant!) de la început de mileniu 3, cum mă consider a fi.


Movies and kinetic typography

Kinetic Typography - mod de exprimare artistică, îmbinând 
sincronizarea animaţiei unui text cu rostirea sau cântarea lui. 
În aceste cazuri, sincronizarea s-a făcut după texte din filme.

Devil's Advocate





Oceans Eleven Project



Ocean Eleven Project




Wedding Crashers





Fear and Loathing in Las Vegas



Viu și contemporan cu tine însuți

"Eu cred că îndoiala este bună. Eu cred că îndoiala este mai bună decât lipsa oricărei îndoieli. Este mai predictibilă decât suma tuturor lucrurilor predictibile. Atunci când ochiul se deschide, atunci când timpanul adulmecă sunetele, atunci când aerul rece invadează plămânii, când mintea este săgetată de raționamente, când Galilei are dreptate mai mult ca oricând, când dorința de a înțelege lucruri care par de nedeslușit năvalește în noi, ca o combustie internă, când pleci la un drum care habar n-ai unde duce și nici măcar dacă duce undeva, când privești schițele vechi ale lui Da Vinci sau minunata mașinărie cu aburi ieșind din tunel învăluită în aura ei strămoș semnificativ, cu gândul la planul tău cel nou, nedeslușit, cu doar câteva piese din puzzle acoperind insule de certitudine, cu senzația de combustie internă care îți dă certitudinea că ești viu și contemporan cu tine însuți."

Autor: Varujan Pambuccian. Fragment de pe blogul său

Despre îngeri - Andrei Pleşu


DESPRE PĂRINŢI


Cartea lui Pleşu este despre îngeri, iar subiectul se întoarce pe toate părţile, cu stilul relaxat-elevat, binecunoscut al eseistului. Te poţi opri aici, la îngeri, la semnificaţia lor şi rolul lor în timp, dar ai face o greşeală. Multe, foarte multe paragrafe (exclud, mai ales, aspectul ascezei) se pot deplasa, potrivindu-se perfect, în alte sfere semantice. Sferele de care zic eu aici au necesarmente nevoie de cel puţin 2 poli, maxim 3. De exemplu: Guvern-popor-U.E., politist circulaţie – conducător autor, asigurat – asigurator, hoţ – păgubit etc. Cel mai mult şi mai mult, această carte, în afară de îngeri, este despre părinţi şi copii. Nu îmi amintesc să fi deturnat, conştient, intenţia unei cărţi într-o asemenea măsură, ca în cazul acestei cărţi. Evident că asemănarea între îngeri şi părinţi este uriaşă, evident că paza, îndrumarea sunt comune celor două funcţii, ceea ce vreau să subliniez este că Despre îngeri poate deveni aproape un manual Despre părinţi, unde părinţii trebuie să aibă, asta-i viaţa – imperfectă!, o experienţă a lecturii peste medie. 

Îmi dau seama de “căderea” pe care mi-o asigur acum, odată cu propunerea acestui tip de lectură. Cum îmi permit ca din înaltele semnificaţii ale angelologiei să cobor discuţia în pământeasca legătură copii – părinţi? Un răspuns vine sigur din îndoiala mea privind Cerul şi din certitudinea că, înainte de Dumnezeu, eu o laud sau o dojenesc pe Tania, fata mea! :-)

 

De ce am citit, totuşi, cartea?

Răspunsul, pe care îl susţin 100%, vine tot de la dl. Pleşu: “E bine ca în orizontul nostru mental să apară, din când în când măcar, şi lucruri mai puţin subînţelese, mai puţin actuale. Altfel ne înţepenesc încheieturile şi murim de plictiseală. Reflecţia despre îngeri poate fi, vă asigur, o bună terapeutică pentru combaterea mediocrităţii intelectuale de a cărei ameninţare nu scapă nimeni.


Pentru un comentariu "la subiect" privind textul specializat al cărţii, vă recomand analiza lui Sorin Dumitrescu, de acum 3 ani şi ceva.