Los Lunes Al Sol (2002)

Filmul e greu şi trist de cele mai multe ori, dacă îl vezi prin prisma bărbaţilor de peste 40 de ani, rămăşi peste noapte şomeri. Eu l-am văzut altfel: chiar şi aşa, fără slujbe, aceşti bărbaţi se consumă în speranţele lor până la capăt. Ei visează că totul se va schimba, se adună în acelaşi bar să bea, să discute de-ale lor, să glumească sau să îşi asume, pe cât sunt ei capabili, în plutirea lor tragică peste realitate, noile roluri pe care trebuie să le joace. Cea mai tare fază este când ei se duc să urmărească meciul dintr-o construcţie vecină stadionului: de acolo însă nu pot vedea când se marchează la o poartă din cauza unui acoperiş, aşa că aşteaptă uralele stadionului să afle dacă e sau nu gol.  

Nenorocul îi aduce împreună şi, ca într-un vârtej lent, se lasă cu toţii în el. "Ca nişte siamezi", cum remarca personajul cel mai visător - Santa. După ce unul dintre ei se sinucide, restul grupului recurge la un gest măreţ şi, împreună, ca un omagiu al celui dispărut, fură ceva. (veţi descoperi singuri ce)
Un film spaniol despre speranţa care nu doar că nu moare ultima, dar îi şi uneşte pe bărbaţi în visările şi în încercările lor, în răzbunările lor pe societatea care i-a dat deoparte. Şi din cauza asta devin simpatici, într-un film de mare excepţie.   

0 Responses to "Los Lunes Al Sol (2002)"