Insula pustie luată la mişto


Tania, fata mea, în vârstă de 10 ani (cum, probabil, aţi şi aflat deja) îmi povestea zilele trecute ce a mai râs, împreună cu ai ei colegi, când a citit într-un oracol întrebarea "Ce ţi-a lua pe o insulă pustie?". 

În clasa ei, fiecare fată, mai ales, îşi face câte un oracol odată la 4 luni, dacă nu mai repede. Întrebările sunt mereu aceleaşi: ce culori preferi? care e cel mai bun prieten/ă? ce filme/formaţii îţi plac?... Ştiţi formula. Şi, dintr-odată, apare chestia cu insula pustie. 

Pe vremea mea, :-)  detestabilele de pe atunci oracole conţineau aproape obligatoriu această întrebare. Copilul din era comunistă îşi însuşise, inconştient, spaimele conştiente ale părinţilor, printre care IZOLAREA era cea mai mare. Copiilor de azi le lipseşte acest sentiment, aşa cum părinţilor le-a dispărut această teamă - acum au alte probleme, alte căutări (nu discut motivele lor aici). În ciuda acestui fapt, pentru ambele categorii de vârstă, delimitările s-au înmulţit şi s-au diversificat, incipient deocamdată, în cele mai suprinzătoare direcţii. 

Copiii, care ar trebui să perceapă o lume bine delimitată, cu valori definibile, sunt lăsaţi de izbelişte într-o falsă libertate de alegere. Pentru că părinţii, fără să recunoască, nu îşi mai găsesc ei înşişi locul, nu mai sunt în stare să vadă adevăratele hotare, de unde şi SENZAŢIA DE INDEPENDENŢĂ. Adaugă, imediat şi din comoditate, înaintarea prin geografie şi prin statutul social cu avansarea spiritului, şi, de aici, rolul lor părintesc li se pare îndeplinit. Fuga de 2 zile la Roma, posibilă prin noua putere financiară a familiei, este sinonimă cu libertatea. Copilul nu mai primeşte o carte, ci un Playstation, nu un abonament la bibliotecă, ci un abonament de mare viteză pe internet, nu o discuţie faţă în faţă, ci un mess rapid şi două buzzuri. 

Au mai spus-o şi alţii, dar nu văd de ce nu aş repeta-o şi eu: tot mai mulţi, copii şi părinţi, devin nişte insule, unii pentru ceilalţi, şi prea puţini realizează că, în curând, fiecare va ajunge să îşi căute persoana cea mai dragă şi cea mai apropiată în cel mai depărtat arhipelag.

Acum că am terminat de scris asta, mă duc să o iau pe Tania de la Internet. Glumeam. E la televizor...  ;)))))

"Duhul Sfânt al lui Myron Cope"


sau cum ajung românii să înţeleagă fotbalul american

Eu v-am şi pus un link, în dreapta, să vă duceţi pe blogul acestui român, fost coleg de facultate, în cazul în care mai poftiţi din experienţa lui. Ciprian, care e de 2 ani în State, începe să mă lămurească, fără să fi vorbit vreodată despre asta, cum ajunge un ne-american să se ataşeze de acest sport, exotic pentru restul lumii, cum se integrează noul venit pe tărâmul tuturor posibilităţilor în balamucul implicit acestor mari sărbători locale sau naţionale.

"Dar una dintre cele mai puternice "trasaturi de caracter" locale este, desigur, pasiunea locuitorilor pentru sporturile din targ, mai ales pentru Steelers. Nu cred ca am vazut un oras care sa se identifice atat de pasional cu echipa locala precum Pittsburgh. E o pasiune care transcende rase, religii, clase sociale, nivele de educatie, orice. De la vladica pana la opinca, cu totii suntem in Steelers Country, ne imbracam in black&gold si ne inchinam la Teribilul Prosop (Terrible Towel). Ilustrii nostri profesori, dintre care unii ar lesina de ofensa daca nu i te-ai adresa cu "dr. Cutare", si-au marturisit amorul (platonic, desigur) pentru Steelers sau, cum ar zice Cornel Pumnea (am zis bine?)... "baietii nostri".

Fiindca "baietii nostri" au facut "o figura frumoasa" (asta tot de pe la Cristian Topescu este) si vor juca duminca SuperBowlul in Tampa, cu speranta sa castige a sasea cupa. De unde si una dintre lozinci : bring home the six-pack!

Iar daca acum un an fotbalul american mi se parea o lunga perioada de pregatire tactica a fazelor (complet obscura intelegerii mele), urmata de scurte reprize de imbranceala si alergatura haotica, intre timp Duhul Sfant al lui Myron Cope (fie-i tarana usoara, ca s-a dus prin februarie sau martie trecut) s-a pogorat si asupra mea si m-a scos din rusinoasa ignoranta.

Cum astazi a fost zi de lucru (catalogare part-time la Uni Library System), am prins si Steelers tailgate party. Toata suflarea din cladire a venit sa isi arate tricoul cu Polamalu sau Roethlisberger, sa fluture pe Terrible Towel si sa puna jos un hot dog si ceva non-alcoholic beverages :) Cum ar veni, ne-am facut de cap in pauza de masa - dar fara a depasi timpul alocat."

Restul postării lui aici.

P.S. Îmi respect dreptul la ignoranţă în domeniu, şi nu caut să văd cine e Myron Cope... Deocamdată!  :)

"Scrisori către fiul meu"


 În 2002, ajungeam cu o gaşcă destul de mare de prieteni, într-o casă din Moeciu, aşa-zis pensiune, unde ne gândisem noi, îndemnaţi şi de localitatea tot mai trendy atunci, să ne petrecem Revelionul. Acolo, în podul mansardat, cu miros încă proaspăt de brad, m-am refugiat, două după-amiezi pline, să citesc, uitând complet de distracţiile de la parter, primul roman cu Harry Potter.

De atunci, nici o carte nu m-a mai fascinat aşa cum a reuşit “Scrisori pentru fiul meu”, a lui Gabriel Liiceanu, şi nu puţine au fost volumele care mi-au trecut pe sub ochi în toţi aceşti ani. Harry Potter şi tatăl Liiceanu. Două personaje care îşi descoperă şi îşi experimentează lumea lor şi pe a celorlalţi. Două “aforisme” – în distincţia găsită de Liiceanu în textul, mic şi nebăgat în seamă, al lui Derrida (vei înţelege sensul exact spre sfârşitul volumului).

Nu am citit nici o cronică la această carte, deci nu ştiu cum a fost ea primită şi nici nu mor de curiozitate să aflu asta. :-)

Eu nu l-am identificat pe autorul rândurilor cu eroul lor. Poate să existe o suprapunere perfectă între cei doi, dar preferat să ascult vocea unui tată către fiul său. Relaţia dintre cei doi este una a neînţelegerii, dar nu îndeajuns de bine exprimată. Adevărata profunzime şi esenţa  dezacordului dintre cei doi rămâne suspendată între sensuri, e lăsată la voia intuiţiei fiecăruia. Ca cititor, uiţi de multe ori premisa acestor scrisori: nevoia chinuitoare a unui părinte de a transmite copilului său istoria familiei, cu evenimentele şi afectele ei. O nevoie ţâşnită şi din eterna şi mărturisita frică de Meta-fizic.

Pe de altă parte,înţelegerea trecutului nu reprezintă doar recuperarea şi proiecţia lui înainte, ci aceasta este adusă ca martor al apărării faţă de acuzaţiile, pe care părintele, aşa îmi pare mie, le acceptă formal şi le expune aici.  Tatăl vrea să explice, să povestască, obiectiv, şi, mai mult chiar, prin actul straniu al creaţiei, vrea să se explice, încă o dată, pe sine. Cine a apucat vreodată să scrie câteva rânduri despre el, dar nu într-un CV, inevitabil a rămas blocat în alternative. Ce să scrii şi cum să scrii despre tine şi despre viaţa ta? În fapt, expeditorul scrisorilor se retrăieşte în fiecare rând. Voluptatea scrisului se simte în toate paginile. Dacă e să îi dau crezare lui Dan C. Mihăilescu, când afirma, într-un interviu radiofonic, că filozoful s-a îndreptat spre literatură pentru că nu a reuşit în construirea unui nou sistem filozofic, atunci pot să îmi imaginez imensa bucurie pe care “mânuitorul” de idei a simţit-o când se abandona cald-tumultoasei stări de creaţie literară.

Mă retrag curând din această postare, dar nu înainte de a-mi re-mărturisi admiraţia pentru această carte, pentru subiectul ei, pentru stilul fluent şi cotropitor de rafinat, pentru încrederea şi respectul arătate cititorilor ei.

Mă gândeam, înainte de a începe să-mi dau cu părerea despre volum, că poate cel mai bine ar fi să citez şi câteva fragmente din el, dar… pe care? Am renunţat: prea multe sunt. Unul, însă, îmi trebuie, am nevoie de el :-) . Acesta îmi susţine, şi entuziasmul meu, de aici, şi pe al autorului, din “Scrisori către fiul meu”,: “Trăiam, ca şi acum, cu nevoia de a-mi împărtăşi bucuriile

Bucuraţi-vă, deci, măcar aşa cum am făcut-o eu!  :-)

O familie şi-a clonat câinele pentru 155.000 euro

S.F.-ul de ieri, realitatea de azi. 
1. 
După ce am citit asta, aproape că îmi vine să recapitulez, în gând, tot ce m-a surprins plăcut sau neplăcut în cărţile şi filmele de ficţiune pe care le-am devorat în copilărie, să îmi reaşez pe harta mirărilor mele principale localităţi. 

2. 
Azi, costă 155.000 de euro o clonare. Dacă vă amintiţi evoluţia preţurilor la plasme, puteţi fi siguri că, în 7-9 ani, pentru 10.000 euro, veţi avea clona unui iubit pe care l-aţi ucis odată, mai mult din greşeală, din cauza unei glume deplasate la adresa mamei dumneavoastră.

3. 
- Mama, mama, a murit cuţu Billy, lovit de maşina lu' vecinu'! zbiară copilul, disperat.
- Dă-l în mă-sa, puiule, îl clonăm! îşi linişteşte mama odrasla, bâguind, cu privirea pierdută în plasma cât peretele.
- Ăhă, hârâie tatăl, pierdut şi el, dar în fantasmele cyber, alături de eroina unui joc de acţiune, eroină făcută după chipul şi asemănarea noii lui secretare. Dar o să trebuiască să îl clonăm din nou şi pe vecinu', fir-ar să fie! Câţi bani am băgat noi în ADN-u lu' ăsta...

Neştiinţa naşte monştri

7 ore din viaţa mea s-au consumat pe "there is an ip address conflict...", o eroare de windows. ŞAPTE ORE, adunate în ultimele 2 zile! Nu am ştiut - o chestie super simplă - cum se rezolvă conflictul, deşi am parcurs zeci de pagini de net, complet confuze şi aberante, pe acest subiect. Am mai păţit-o şi săptămâna trecută, dar nu am reţinut cum, la nimereală, am rezolvat-o. Ieri, însă, a fost groasă rău: nu puteam rămâne conectat la internet mai mult de câteva minute, la început, apoi legătura mea cu lumea virtuală s-a dus în Paştele Mamei Ei. 
În ultimele ore devenisem un monstru.. tăcut, dar monstru. 
Slăvit să îi fie numele lui Valentin Dincă, operatorul de la C-Zone, care mă lumină, destul de repede, la telefon, după ce alţi colegi 3 colegi de-ai lui, contactaţi săptămâna trecută din cauza aceleiaşi probleme, nu au fost în stare de nimic.
Epuizat de nervii neştiinţei mele, adunaţi în ultimele ore, mă întorc la cele câteva pagini rămase din Liiceanu. Sau poate las monstrul să se culce... :-)

Magica îndobitocire a privirii


„Cel mai mult îmi place să călătoresc mergând, afectiv, pe urmele cuiva: ale unei fiinţe iubite, ale unui autor care m-a marcat şi care dă, cu viaţa lui, un sens călătoriei mele. Urăsc curiozitatea egal distribuită a turiştilor de pretutindeni, neutralitatea lor, căscatul uniform al gurii, pe scurt îndobitocirea privirii. (...) Filmele americane sunt atât de multe şi au spus atâtea despre realitatea americană, încât se pare că la faţa locului nu mai e nimic de văzut. America mea privită din fotoliu şi înţeleasă din cărţi este pesemente mult mai bogată decât modelul ei real

Aşa îşi începe Gabriel Liiceanu “Scrisori pentru fiul meu”. Până la acest text, eram aproape convins că sunt singurul dobitoc pământean care gândeşte în acest fel. Am fost deseori subiectul unor ironii tandre, când îmi sfătuiam prietenii să nu ne aruncăm în cine ştie ce incursiune turistice, pentru că avem destule poze pe net. O spuneam pe jumătate în glumă, însă în spatele ei se afla această convingere, că ştiu (ca şi ei) deja acele locuri, văzute din toate unghiurile la televizor, că mai bine căutăm nişte locuri cu un trecut şi păstrătoare de sensuri, oricare ar fi ele.

Prima dată mi-am dat seama de "boala" mea la Londra. Ajuns la 6 ani după Revoluţie, în faţa Big Ben-ului, nu am avut nici un fel de “oau!” senzorial sau intelectual. La a 2-a vizită în Anglia, deja eram „de-al casei”. Sunt, totuşi, câteva locuri pe care aş vrea să le văd, chiar dacă le ştiu din filme, documentare sau artistice, sau din cărţi. Nu fac acum lista lor, dar am să revin asupra subiectului, sigur.

Poate că problema mea (iată că nu o am doar eu!) este că asimilez enorm tot ce îmi intră în spaţiul vizual, că mă las, conşient, consumat de contactul cu o imagine, încât, firesc, biata de ea nu mai are ce să ofere a 2-a oară. Şi atunci este normal ca individul, care îşi trăieşte la acest nivel întâlnirile, să aibă reţineri în faţa locului comun, concret sau abstract, şi să se entuziasmeze, aparent fără măsură, dând nas în nas cu Neprevăzutul Seducător (nu vorbesc de femei aici!). Seducător, pentru propriile-i valori şi aşteptări, fiindcă, până la urmă, este vorba de uimire şi de cât eşti de disponibil către uimire (pe acelaşi subiect şi aici).

Să nu încurcăm borcanele... explorării: aici nu intră în discuţie locurile, care, odata descoperite, rămân pe lista marilor iubiri/cuceriri ale exploratorului. Pentru mine, reticent călător, marile cuceriri ale ultimilor ani: Sulina şi Veneţia, chiar în această ordine. 

Aşadar, nu sunt singurul anormal la fazele astea. Uau!! Aţi crede că mă bucur, dar nu e aşa. Mă gândesc deja la o strategie care să îmi scoată prietenii de sub magica îndobitocire a privirii”. :)))

Ne vedem mâine aici. Azi am de terminat “Scrisori către fiul meu”. 

Idioţenia zilei de 26.01.2009

"Dacă ar fi trăit, azi Ceauşescu ar fi împlinit 91 de ani" au behăit azi toate buletinele de ştiri ale zilei. Şi?!... Care-i treaba?... Niciodată nu a fost explicat rostul acestei ipoteze. Şi ce-i cu asta, băi jurnaliştilor, căutători se senzaţioanal gratuit în toate găurile lumii?



Fire and Ice (2008)


Balonul de săpun “Cheia” 

Tensiunea din titlul nu se regăseşte deloc în acţiunea filmului. Regie stângace, mişcare penibilă de cameră, montaj, pe măsura primelor două. Tema dragonilor nemiloşi, chiar dacă are potenţial (măcar pentru copii) se pierde aiurea într-un talmeş-balmeş, din care abia dacă rămâi cu o idee-două.

Îmi pare rău că o spun, dar clasa actorilor străini se vede de la distanţă, chiar şi în această (co-)producţie mediocră. Oana Pellea reuşeşte, uneori, să modeleze personajul său, însă ceilalţi parcă atunci sunt aduşi de la aeroport pe platourile de filmare şi se caută în fiecare replică. Extraordinarul Răzvan Vasilescu (sunt fan) nu reuşeşte aici să se acomodeze în rolul trădătorului. Păcat! Cel mai lipsit de autenticitate: Ovidiu Niculescu, regele Quilok. O surpriză plăcută, dacă funcţionează acest cuvânt pentru “Fire and Ice”, a fost Cabral Ibacka*. Atât cât a avut el ca rol, a încercat să-l stoarcă după cât l-au dus puterile.

Nota bene: scenele de luptă sunt un adevărat festin de umor involuntar, la capitolul regie.

Totuşi, şi ceva de bine: decorurile exterioare îşi fac treaba, adică pe mine m-au convins (interioarelor le-au găsit o soluţie ieftină – sunt toate în întuneric sau semiîntuneric, că doar Evul Mediu de aia era supranumit şi “ev întunecat”).

Deşi mă aşteptam ca efectele speciale să fie penibile, realizarea lor m-a contrazis, în mare măsură. Mişcarea arătărilor înaripate dădea bine, natural, pe cerul albastru... românesc. :-)

Puse una peste alta, filmul este prea slab să devină vreun reper pentru împătimiţii genului fantasy. După ce te uiţi, cu admiraţie, la “The legend of the Seeker”, să iau un simplu exemplu, numai din curiozitate “sinucigaşă” (ca a mea) poţi să pierzi timpul cu “Fire and Ice”. Din acest motiv am şi scris despre film, dacă aveţi copii, prieteni, fraţi sau colegi care vor să vadă această creaţie promovată excesiv, faceţi-le un bine şi daţi-le alt film. 

* Nu îl cunosc, personal, pe Cabral şi nu l-am mai văzut vreodată jucând în alt film.