Enciclopedia lucrurilor care ma sacaie zilnic – mic tratat pentru intelectualii agasati


Hannes Stein scrie despre lucrurile zilnice si trecatoare, despre lucrurile pe care nu le bagi in seama sau la care nu mai ai timp sa te gandesti. Intra prin civilizatia si cultura lumii sa isi aduca argumente relaxate in sprijinul afirmatiilor sale despre maruntele sau fundamentalele evenimente ale lumii contemporane. Descrie concentrat si cu un deosebit simt al realitatii. In fapt, poate ca asta este cea mai mare calitate a cartii: o aplecare pe sub realitate si aruncarea de priviri asupra felului in care ea isi tzese firele acolo jos. Cand se apleaca o face constient. Majoritatea se apleaca rapusi de oboseala si sictir, asa ca nu mai au nici o sansa sa mai descopere ceva. Autorul neamt nu ajunge pana la finetzea si umorul lui Eco din Pliculetele Minervei, dar reuseste sa scrie o carte, care recompenseaza efortul lecturii intr-o proportie de peste 60%. Efort, vorba vine, pentru ca se citeste usor. Mai complicat e, si efortul devine cumva inutil, cand Hannes Stein ataca, uneori, realitati straine cititorului roman, dar problematice, bag seama, in tara lui. Alteori, intra pe teritoriul locului comun, adica vede ceva cam in acelasi fel in care ai vazut si tu, fara sa salveze abordarea prin stil. Dedica spatii reduse diverselor subiecte, anume parca sa nu debusoleze si mai mult cititorul contemporan si asa buimacit de viteza evenimentelor din jur.  Mai extins se infatziseaza in eseurile sale: despre ura,  razbunare, invidie, fericire, dragoste. 

In textul dedicat “Prezentului” zice asa: “Partea cea mai ridicola a prezentului este ca nu exista. Ceea ce tocmai se petrece intra imediat in sfera trecutului, si nici un muritor nu a putut vreodata sa recupereze ceva. […] Fericirea nu poate fi conjugata decat la imperfect: niciodata nu este, ci doar era. (De aceea, perechilor in varsta, pe calea ultimei despartiri, le face atata placere sa evoce povesti de genul mai-stii-tu-cand cu atata fioroasa placere”

Enciclopedia lucrurilor care ma sacaie zilnic – mic tratat pentru intelectualii agasati. Hannes Stein. Editura Nemira, 2007

 

Enquête sur le monde invisible. Sau Islanda, tara povestilor. (2002)


Prima parte, despre spiritele care traiesc in pietre este extraordinara. Restul ati mai vazut si in alte documentare. Filmul (din 2002) relateaza, sub forma marturisirilor, felul in care islandezii percep lumi paralele. Fascinant este nu daca au sau nu dreptate, ci felul foarte serios in care acesti oameni de la capat de lume povestesc despre experientele lor. Ca sa construiasca un drum, intai se trimite un specialist in dialogul cu elfii din pietre sa vada daca acestea, care le stau in cale, sunt sau nu locuite. Un politist recunoaste fara nici cel mai mic simt al penibilului ca a avut un prieten invizibil in copilarie. Marele regret al politistului: ca nu a ramas, mic fiind, prins intr-o piatra deschisa in fatza lui. Acum omul, in pragul pensionarii, marturiseste ca din clipa in care testiculele au inceput sa ii cada, accesul lui la lumea invizibila a disparut. Nu mai era copil si elfii l-au respins. O doamna in varsta a facut o harta a orasului cu locurile in care traiesc fiintzele invizibile. Cineva de la primarie spune ca e bine de stiut unde se gasesc micile fiintze in oras pentru a nu-i incomoda cu viitoarele lucrari de constructii. Poate ca unii vor rade, dar eu m-as bucura ca povestile astea, macar in parte, sa fie adevarate. N-ar fi misto?

P.S. Nu e chiar asa de nashpa sa traiesti in mijlocul povestilor cu lumi paralele, pentru ca "tzara cu bunastarea subiectiva ce mai mare este Islanda, iar cea cu bunastarea cea mai mica era Republica Dominicana, Statele Unite erau pe locul 7" - conform unui studiu din 1995, citat in cartea "Satisfactia, arta de a gasi adevarata implinire" de Gregory Berns (Nemira, 2007). Termin cartea si comentez in curand.

NASTETI MONSTRII!!! Umpleti televizorul cu cacat! Cu scroafe! Cu NEOAMENI!!!"

Mihai Bendeac de la Mondenii are nu doar darul actoriei, dar si pe cel al bunului simt. Plin de nervi si coloratura stilistica, da pe fatza din imputziciunea si prefacatoriile din televiziune. Din pacate, nu vad cum o sa reziste in mediul acesta daca sensibilitatea lui i-a declansat o asemenea aversa pe blog. Ma bucur ca exista asa oameni. Am trecut prin lumea televiziunii si il inteleg. Consumul nervos si sentimentul neputintei in fatza unui sistem care e facut sa scoata bani din orice, fara principii, dar nebun dupa circ.  

Manelele: pentru animalul din voi

Ceea ce se vedea cu ochiul liber, acum este confirmat stiintific: manelele sunt pentru latura animalica din om, lasand muzicii clasice rolul de a-i ocupa creierul. Un articol din "Gandul".


Poate din aceasta cauza, multi fani ai manelelor isi poarta, de cele mai multe ori la vedere, lanturi grele, la gat. 

Interview (2007)


Arta dialogului. Actorii, Steve Buscemi (si regizor) si Sienna Miller, te fac din linii. De dialog. Pierre, personajul masculin, e un ziarist ratat, iar ea, Katya, o actritza de filme de categorie B. Superioritatea lui Pierre, de la inceput, e terfelita pe jos de sexoasa actrita pe toata durata filmului. Ea provoaca starile, el raspunde, ca un mare pierzator ce e. El crede ca are totul sub control, fara sa aiba in fatza, de fapt, decat o mare actritza, care nu are nici cea mai mica jena sa joace doar pentru un singur spectator. Un spectator care devine victima. Pierre nu e doar urat, si complexat, si neimplinit profesional, dar se crede si un mare psiholog. Or, stim cu totii, barbatii risca enorm, daca se cred mai psihologi decat femeile :)) Cateodata, ei mai castiga. Nu si acum. Un film care merita vazut pentru actiunea discutiei. Nu masinile se rastoarna in “Interview”, ca in filmele de actiune, ci situatiile/starile accelereaza, stau la semafor, derapeaza sau se scurg alene pe aleile interviului. Cine l-a dat? Cine l-a luat?