Hipermodernitatea si consumatorii de blog

Modernitatea, dupa Gilles Lipovetsky, inseamna “tehno-stiintza, piata libera, democratia si drepturile omului” si era axata pe asteptarea viitorului. Tot el, in interviul din Dilema Veche (nr. 253, 18-22 dec 2008), defineste postmodernitatea pe coordonatele consumerismului, divertismentului si ale televiziunii, subliniind ca o astfel de societate e centrata pe timpul prezent. Ceea ce traim acum, zice el, este HIPERMODERNITATEA, adica o exacerbare valorilor modernitatii.

In sec 19, cultura statea departe de economie, nimeni nu se astepta vreodata ca omul de cultura sa se acopere de succes financiar. Azi, cele doua surori, pana acum 200 secole vitrege, isi dau mana intr-o hora in care ambele au de castigat. Capitalismul cultural nu de oamenii ideilor a fost inventat, ci de oamenii banilor. Avangarda, subiect de mandrie printre artisti epocii, este cedata “garzii financiare”. Cultura se vinde BINE, deci i s-a facut, cu mare tam-tam, o piata internationala de desfacere: muzee, orase, trasee turstice din romane celbre devin iconuri ale comertului cultural. Lipovetsky isi continua teoria spunand ca masele au parte in acest fel de un mai mare si liber acces la cultura. Lucru corect, daca e sa luam in calcul doar internetul.

Omul de rand acum stie mai mult si vrea sa stie mai mult. Deci o sa cumpere mai mult. Din pacate, lucru sublinat si de filozoful-sociolog, omul de rand cumpara brambura. Achizioneaza obiecte culturale “de masa”, uneori foarte scumpe, si consuma fara criterii.

Hiperabundentza pietei il drogheaza, extazul informatic il paralizeaza.

Consumatorul striga superior “Stiu! Stiu! Mai vreau!”, dar insasi asurzitoarea strigare ii blocheaza accesul lui la, sa zicem, soapta IDEEI. Se CONSUMA in prea multe FORME, fara sa isi dea seama ca valoarea se afla, SUBSTANTIAL, in IDEE, iar aceasta in CONTINUT. Filmul este CU actorul cutare, mai rar fiind descris ca fiind DESPRE ceva. Ca sa ajungi la DESPRE, trebui sa afli pe CUM si DE CE, iar ele stau ascunse in CULTURA GENERALA ELEMENTARA (aia de la scoala, da) si in CRTICA (de film, de carte, de arhitectura etc). CRITICA e straina consumatorului, asa cum ii este si ARTA consacrata.

Blogurile frecventat--aplaudate sunt cele cu posturi si mesaje multe (porno limbaje si injurii, mai mult sau mai putin creative,). Autorii lor, PERSONULITATI consacrate, in timp record, de numarul de clickuri comsumariste, se inscauneaza pe tronul traficului oferind adunaturi usurele din marea de banalitati ale internetului. Majoritatea nu are nici o treaba cu actul creator, dar se infoaie cand blogul/siteul lor capata FORMA. Pentru ca forma impresioneaza, ba mai mult, ea este cea apreciata - “Intai confortul vizitatorului, ce, vrei sa nu mai vina a doua oara?”

Toata lumea produce, pe internet si aiurea. Intotdeauna vei gasi inculti si hamesiti “de arta si cultura” sa iti spuna ca esti un mare artist in viata. De ce? Pentru ca lui, consumatorului, ii place ce ai zis sau ai fact tu acolo. (Simpla placere, personala, e pericol public!!) Si, daca nu ii place, clickul lui ti-a facut rating si altii vor veni sa vada de ce ai ratingul asa de mare (fara co-notatii!!) .

Cautati ideea si trosniti-o intr-o forma incitanta. Speculati hipermodernitatea, dar nu va lasati furati de ea.

P.S. Abia am terminat de scris textul de mai sus, pornind de la interviul din Dilema Veche, cand am descoperit un alt interviu pe aceeasi idee, mult mai amplu, al lui Gilles Lipovetsky in Suplimentul de Cultura.

P.P.S. Maine m-as duce sa si caut "Ecranul global"

"Una bucata copil Emo la pachet"


"Copil inocent, aproximativ 9 ani si 60 de kg, isi completeaza tabieturile de zi cu zi (stat la calculator, uitat urat pe geam la copiii care se joaca in parc, intors inapoi la calculator) cu o vizita la Mc'Donald's. Dupa ce plange in hohote si se tranteste pe jos 10 minute, o convinge pe grijulia sa mama sa ii cumpere un Big Mac, doua portii mari de cartofi, un Happy meal, o inghetata... si o cola dietetica. Radiaza de fericire in timp ce se rostogoleste (ca de mers nu mai poate fi vorba) pana la masa cea mai apropiata, desface punguta sigilata in care se afla jucaria si... ce sa vezi... minune!! o cutiuta cantatoare. Aceasta, odata deschisa emite niste sunete asurzitoare, tipete combinate cu o linie melodica deprimanta. Ajuns acasa, da rapid un search pe Google cu numele formatiei, inscriptionat pe cutiuta: Tokio Hotel. Le asculta melodiile, se regaseste in niste versuri care nu au nici o legatura cu el. Brusc, se simte trist. Vede un videoclip cu un pusti care sare de pe bloc... ce misto!!! Altul care isi taie venele.... Adaugam si putina valva in media in legatura cu subiectul Emo Kids... si gata, una bucata copil Emo la pachet.

My Summer of Love, un film SI cu lesbiene




Mona (Natalie Press), descoperita dupa indelungi cautari ale regizorului, se imprieteneste cu Tamsin (Emily Blunt), dupa o intalnire intamplatoare. Tinerele se arunca una in bratele ceilalte (si la propriu, si la figurat) din disperare fatza de vietile plictisitoare pe care le duc. Sunt la varsta la care oamenii normali cauta cu cea mai mare febrilitate ACEL CEVA care sa li se potriveasca cel mai bine. Ce are una nu are cealalta. Din medii diferite, cu pregatiri diferite, la inceput, fiecare devine obiectul de studiu al celeilalte. Linia de demarcatie e clara inca de la prima intalnire. Una vine pe cal, alta sta in iarba, dupa ce a ajuns acolo pe o motoreta fara motor. 

Sa reduci filmul la subiectul lesbi ar fi o idiotenie marinimoasa. Scenele "fizice" dintre ele exista, fara sa lase urme evindente in impresia finala. Le lipseste chiar aceasta patima dintre ele. Sau, mai corect spus, nu este subliniata cu precadere aceasta descoperire a lor. Partidele dintre Mona si Tamsin se aseamana mai degraba cu tenisul (vezi si terenul de tenis, ca simbol al relatiei lor) si au loc la nivel psihologic. Fortzele dintre partenere este evident, insa meciul trebuie dus terminat, pentru ca, din dragoste, cea mai slaba vrea sa mearga pana la capat - si o si declara! O fraiera! "Fraiera" se vede de la inceput - urmariti culorile in care regizorul le imbraca pe cele doua. Vedeti in a cui privire recunoasteti curiozitatea si teama de necunoscut a personajului din "The Fifth Element". Sau care este cel mai adesea in apropierea simbolurilor falice pe care le domina cu subtilitate.

Dupa ce devin un cuplu, cand fiecare si-a insusit puterea celeilalte dar si responsabilitatea fata de ea, contrariile, acum gata unite, interactioneaza, chiar agresiv, cu ceilalti. 

In paralel cu dezvoltarea relatiei lor, se petrece convertirea la blandetze religioasa a fratelui Monei. Si drama lui e serioasa (cu mici accente penibile care dau in comic retzinut), dar, comparativ cu devenirea fetelor, e destul de palida. Cu toate acestea, el devine pretext al urmatorului dialog intre fete:
- Are prietena?
- De parca ar avea timp de asa ceva, e prea ocupat cu Dumnezeu. Viata cu dumnezeu e tipica, un orgasm etern. De cand te nasti si pana mori.

Una dintre fete, parafrazand citatul, vrea de la cealalta o viatza la fel de profunda si (cat se poate de) eterna. Orgasmul prieteniei insa moare destul de repede si surprinzator la finalul aventurii lor de-o vara.

Filmul curge in imagini relaxante, pastrand ritmul lent dar dens povestii. 

Pelicula este inspirata de cartea cu acelasi titlul, semnata de Helen Cross. 

Vizionare placuta, in special sambata, dupa amiza!!!

Tipologiile de aici, mai categoric delimitate si mai spectaculos dar uimitor de apropiate, se regasesc si in romanul "Antichrista" - Amelie Nothomb.