Du levande / You, the Living (2007)




Filmul cadrelor fixe, al culorilor palide si al detaliilor lipsa. Fotografii minimaliste. Prezentza amenintatoare si obsedanta a usilor din plan departat. Invitatii la absurdul posibil. 

Oamenii sunt singuri in lumea asta fara nuantze si, mai degraba, penibili, pentru ca, regizoral, sunt pedepsiti sa vibreze pe aceeasi frecventa a artificialului din jur. Personajele - niste dobitoace care pasc singure, chiar daca in turma, prin aglomeratia alienanta a orasului, a interioarelor urbane. Egoismul lor nu te induioseaza, dar absurdul situatiei iti poate smulge un zambet. Unii i-ar putea compatimi, mie mi se pare insa ca regizorul, cum mai ziceam, ii condamna in masa - "asta e lumea in care traiti, sunteti cu totii vinovati, deci fara scuze!" 

Un sofer, pe o strada aglomerata, povesteste spre camera, devenita receptor, un vis. Fata parasita, dupa o noapte de aventura, de cantaretul obscur, isi plange "tragedia", la fel, spre camera, chiar in mijlocul unui bar destul de aglomerat. Si nimeni nu o baga in seama, ca si cand ar vorbi cu o persoana invizibila celorlalti. Cand crezi ca asta ar putea sa fie interpretarea, batranul de la masa din spatele ei incepe si el sa se jeluiasca. Cel mai tare monolog, sau dialog cu personajul niciodata aratat din spatele camerei, este al psihiatrului epuizat de solicitarile pacientilor sai.

Dialog intre 2 persoane, din care una nu se vede, iar cea care raspunde e pe balcon, uitandu-se in blocul vecin:

- Ce faci? 
- Stau in picioare aici? 
- Te intreb ce faci? 
- Asta fac, stau aici in picioare.
- Te si gandesti, nu? 
- Normal ca ma gandesc. 
- Le ce te gandesti?
- Acum, ca ma intrebi, am uitat.

Filmul merita = floricele de porumb a caror pocnitura, in parte, nu anuntza deloc castronul plin. Cere rabdare, pentru ca te duce intr-o perspectiva "grea", si, mai ales, atat de nordica, a regizorului suedez Roy Andersson. 

Enciclopedia lucrurilor care ma sacaie zilnic – mic tratat pentru intelectualii agasati


Hannes Stein scrie despre lucrurile zilnice si trecatoare, despre lucrurile pe care nu le bagi in seama sau la care nu mai ai timp sa te gandesti. Intra prin civilizatia si cultura lumii sa isi aduca argumente relaxate in sprijinul afirmatiilor sale despre maruntele sau fundamentalele evenimente ale lumii contemporane. Descrie concentrat si cu un deosebit simt al realitatii. In fapt, poate ca asta este cea mai mare calitate a cartii: o aplecare pe sub realitate si aruncarea de priviri asupra felului in care ea isi tzese firele acolo jos. Cand se apleaca o face constient. Majoritatea se apleaca rapusi de oboseala si sictir, asa ca nu mai au nici o sansa sa mai descopere ceva. Autorul neamt nu ajunge pana la finetzea si umorul lui Eco din Pliculetele Minervei, dar reuseste sa scrie o carte, care recompenseaza efortul lecturii intr-o proportie de peste 60%. Efort, vorba vine, pentru ca se citeste usor. Mai complicat e, si efortul devine cumva inutil, cand Hannes Stein ataca, uneori, realitati straine cititorului roman, dar problematice, bag seama, in tara lui. Alteori, intra pe teritoriul locului comun, adica vede ceva cam in acelasi fel in care ai vazut si tu, fara sa salveze abordarea prin stil. Dedica spatii reduse diverselor subiecte, anume parca sa nu debusoleze si mai mult cititorul contemporan si asa buimacit de viteza evenimentelor din jur.  Mai extins se infatziseaza in eseurile sale: despre ura,  razbunare, invidie, fericire, dragoste. 

In textul dedicat “Prezentului” zice asa: “Partea cea mai ridicola a prezentului este ca nu exista. Ceea ce tocmai se petrece intra imediat in sfera trecutului, si nici un muritor nu a putut vreodata sa recupereze ceva. […] Fericirea nu poate fi conjugata decat la imperfect: niciodata nu este, ci doar era. (De aceea, perechilor in varsta, pe calea ultimei despartiri, le face atata placere sa evoce povesti de genul mai-stii-tu-cand cu atata fioroasa placere”

Enciclopedia lucrurilor care ma sacaie zilnic – mic tratat pentru intelectualii agasati. Hannes Stein. Editura Nemira, 2007

 

Enquête sur le monde invisible. Sau Islanda, tara povestilor. (2002)


Prima parte, despre spiritele care traiesc in pietre este extraordinara. Restul ati mai vazut si in alte documentare. Filmul (din 2002) relateaza, sub forma marturisirilor, felul in care islandezii percep lumi paralele. Fascinant este nu daca au sau nu dreptate, ci felul foarte serios in care acesti oameni de la capat de lume povestesc despre experientele lor. Ca sa construiasca un drum, intai se trimite un specialist in dialogul cu elfii din pietre sa vada daca acestea, care le stau in cale, sunt sau nu locuite. Un politist recunoaste fara nici cel mai mic simt al penibilului ca a avut un prieten invizibil in copilarie. Marele regret al politistului: ca nu a ramas, mic fiind, prins intr-o piatra deschisa in fatza lui. Acum omul, in pragul pensionarii, marturiseste ca din clipa in care testiculele au inceput sa ii cada, accesul lui la lumea invizibila a disparut. Nu mai era copil si elfii l-au respins. O doamna in varsta a facut o harta a orasului cu locurile in care traiesc fiintzele invizibile. Cineva de la primarie spune ca e bine de stiut unde se gasesc micile fiintze in oras pentru a nu-i incomoda cu viitoarele lucrari de constructii. Poate ca unii vor rade, dar eu m-as bucura ca povestile astea, macar in parte, sa fie adevarate. N-ar fi misto?

P.S. Nu e chiar asa de nashpa sa traiesti in mijlocul povestilor cu lumi paralele, pentru ca "tzara cu bunastarea subiectiva ce mai mare este Islanda, iar cea cu bunastarea cea mai mica era Republica Dominicana, Statele Unite erau pe locul 7" - conform unui studiu din 1995, citat in cartea "Satisfactia, arta de a gasi adevarata implinire" de Gregory Berns (Nemira, 2007). Termin cartea si comentez in curand.

NASTETI MONSTRII!!! Umpleti televizorul cu cacat! Cu scroafe! Cu NEOAMENI!!!"

Mihai Bendeac de la Mondenii are nu doar darul actoriei, dar si pe cel al bunului simt. Plin de nervi si coloratura stilistica, da pe fatza din imputziciunea si prefacatoriile din televiziune. Din pacate, nu vad cum o sa reziste in mediul acesta daca sensibilitatea lui i-a declansat o asemenea aversa pe blog. Ma bucur ca exista asa oameni. Am trecut prin lumea televiziunii si il inteleg. Consumul nervos si sentimentul neputintei in fatza unui sistem care e facut sa scoata bani din orice, fara principii, dar nebun dupa circ.  

Manelele: pentru animalul din voi

Ceea ce se vedea cu ochiul liber, acum este confirmat stiintific: manelele sunt pentru latura animalica din om, lasand muzicii clasice rolul de a-i ocupa creierul. Un articol din "Gandul".


Poate din aceasta cauza, multi fani ai manelelor isi poarta, de cele mai multe ori la vedere, lanturi grele, la gat. 

Interview (2007)


Arta dialogului. Actorii, Steve Buscemi (si regizor) si Sienna Miller, te fac din linii. De dialog. Pierre, personajul masculin, e un ziarist ratat, iar ea, Katya, o actritza de filme de categorie B. Superioritatea lui Pierre, de la inceput, e terfelita pe jos de sexoasa actrita pe toata durata filmului. Ea provoaca starile, el raspunde, ca un mare pierzator ce e. El crede ca are totul sub control, fara sa aiba in fatza, de fapt, decat o mare actritza, care nu are nici cea mai mica jena sa joace doar pentru un singur spectator. Un spectator care devine victima. Pierre nu e doar urat, si complexat, si neimplinit profesional, dar se crede si un mare psiholog. Or, stim cu totii, barbatii risca enorm, daca se cred mai psihologi decat femeile :)) Cateodata, ei mai castiga. Nu si acum. Un film care merita vazut pentru actiunea discutiei. Nu masinile se rastoarna in “Interview”, ca in filmele de actiune, ci situatiile/starile accelereaza, stau la semafor, derapeaza sau se scurg alene pe aleile interviului. Cine l-a dat? Cine l-a luat?

Groparii petrec in clubul Bamboo

Groparii dintr-un sat foarte aproape de Bucuresti merg si se distreaza pana in zori in clubul Bamboo al faimos. Am acum pe fatza un zambet (inteligent si sarcastic, cum altfel?) la gandul ca multe pitzipoane balesc la tinerii musculosi (si chiar sunt!), fara sa stie ca smekerii nu au facut muschi la sala de fortza, ci la sapatul gropilor in cimitir. Banii, deci deloc mirositori, trec nestingherizi dintr-o parte in alta, dintr-o lume in alta. Daca, biologic, suntem cu totii egali in fatza mortzii, iata ca si financiar putem fi egali in fatza vietzii... din cluburile fitzoase si bucurestene. Vedetele de televiziune, "cantaretzi", "marii creatori de moda", fotomodele, Monica Columbeanu, accounti si creativi din publicitate, bancheri si copii de bani gata, dar nu in ultimul rand, cu voie de la zeul BAN, gropari. De unde au banii pentru un uischi mic cu gheatza? 700 lei noi - o groapa, iar pentru un cavou se sare de 2000. 

Before the Devil Knows You're Dead (2007). Previzibil 97%.


Previzibil 97%. Pierdere de timp. Dar daca tot a fost sa fie asa, iata parera mea pe foarte scurt.

Doi frati, looseri, se hotarasc sa jefuiasca magazinul de bijuterii al parintilor lor (nu e comedie). Unul are ideea, celalalt, si el plin de datorii, o pune in aplicare impreuna cu un prieten. Ceea ce s-a presupus usor de indeplinit devine un balon plin cu necazuri care se umfla treptat dar sigur. Viata clasei de mijloc americana. And that's it!!! 

P.S. Memorabil este totusi ceva in film: Marisa Tomei, fara de haine! :)

Hipermodernitatea si consumatorii de blog

Modernitatea, dupa Gilles Lipovetsky, inseamna “tehno-stiintza, piata libera, democratia si drepturile omului” si era axata pe asteptarea viitorului. Tot el, in interviul din Dilema Veche (nr. 253, 18-22 dec 2008), defineste postmodernitatea pe coordonatele consumerismului, divertismentului si ale televiziunii, subliniind ca o astfel de societate e centrata pe timpul prezent. Ceea ce traim acum, zice el, este HIPERMODERNITATEA, adica o exacerbare valorilor modernitatii.

In sec 19, cultura statea departe de economie, nimeni nu se astepta vreodata ca omul de cultura sa se acopere de succes financiar. Azi, cele doua surori, pana acum 200 secole vitrege, isi dau mana intr-o hora in care ambele au de castigat. Capitalismul cultural nu de oamenii ideilor a fost inventat, ci de oamenii banilor. Avangarda, subiect de mandrie printre artisti epocii, este cedata “garzii financiare”. Cultura se vinde BINE, deci i s-a facut, cu mare tam-tam, o piata internationala de desfacere: muzee, orase, trasee turstice din romane celbre devin iconuri ale comertului cultural. Lipovetsky isi continua teoria spunand ca masele au parte in acest fel de un mai mare si liber acces la cultura. Lucru corect, daca e sa luam in calcul doar internetul.

Omul de rand acum stie mai mult si vrea sa stie mai mult. Deci o sa cumpere mai mult. Din pacate, lucru sublinat si de filozoful-sociolog, omul de rand cumpara brambura. Achizioneaza obiecte culturale “de masa”, uneori foarte scumpe, si consuma fara criterii.

Hiperabundentza pietei il drogheaza, extazul informatic il paralizeaza.

Consumatorul striga superior “Stiu! Stiu! Mai vreau!”, dar insasi asurzitoarea strigare ii blocheaza accesul lui la, sa zicem, soapta IDEEI. Se CONSUMA in prea multe FORME, fara sa isi dea seama ca valoarea se afla, SUBSTANTIAL, in IDEE, iar aceasta in CONTINUT. Filmul este CU actorul cutare, mai rar fiind descris ca fiind DESPRE ceva. Ca sa ajungi la DESPRE, trebui sa afli pe CUM si DE CE, iar ele stau ascunse in CULTURA GENERALA ELEMENTARA (aia de la scoala, da) si in CRTICA (de film, de carte, de arhitectura etc). CRITICA e straina consumatorului, asa cum ii este si ARTA consacrata.

Blogurile frecventat--aplaudate sunt cele cu posturi si mesaje multe (porno limbaje si injurii, mai mult sau mai putin creative,). Autorii lor, PERSONULITATI consacrate, in timp record, de numarul de clickuri comsumariste, se inscauneaza pe tronul traficului oferind adunaturi usurele din marea de banalitati ale internetului. Majoritatea nu are nici o treaba cu actul creator, dar se infoaie cand blogul/siteul lor capata FORMA. Pentru ca forma impresioneaza, ba mai mult, ea este cea apreciata - “Intai confortul vizitatorului, ce, vrei sa nu mai vina a doua oara?”

Toata lumea produce, pe internet si aiurea. Intotdeauna vei gasi inculti si hamesiti “de arta si cultura” sa iti spuna ca esti un mare artist in viata. De ce? Pentru ca lui, consumatorului, ii place ce ai zis sau ai fact tu acolo. (Simpla placere, personala, e pericol public!!) Si, daca nu ii place, clickul lui ti-a facut rating si altii vor veni sa vada de ce ai ratingul asa de mare (fara co-notatii!!) .

Cautati ideea si trosniti-o intr-o forma incitanta. Speculati hipermodernitatea, dar nu va lasati furati de ea.

P.S. Abia am terminat de scris textul de mai sus, pornind de la interviul din Dilema Veche, cand am descoperit un alt interviu pe aceeasi idee, mult mai amplu, al lui Gilles Lipovetsky in Suplimentul de Cultura.

P.P.S. Maine m-as duce sa si caut "Ecranul global"

"Una bucata copil Emo la pachet"


"Copil inocent, aproximativ 9 ani si 60 de kg, isi completeaza tabieturile de zi cu zi (stat la calculator, uitat urat pe geam la copiii care se joaca in parc, intors inapoi la calculator) cu o vizita la Mc'Donald's. Dupa ce plange in hohote si se tranteste pe jos 10 minute, o convinge pe grijulia sa mama sa ii cumpere un Big Mac, doua portii mari de cartofi, un Happy meal, o inghetata... si o cola dietetica. Radiaza de fericire in timp ce se rostogoleste (ca de mers nu mai poate fi vorba) pana la masa cea mai apropiata, desface punguta sigilata in care se afla jucaria si... ce sa vezi... minune!! o cutiuta cantatoare. Aceasta, odata deschisa emite niste sunete asurzitoare, tipete combinate cu o linie melodica deprimanta. Ajuns acasa, da rapid un search pe Google cu numele formatiei, inscriptionat pe cutiuta: Tokio Hotel. Le asculta melodiile, se regaseste in niste versuri care nu au nici o legatura cu el. Brusc, se simte trist. Vede un videoclip cu un pusti care sare de pe bloc... ce misto!!! Altul care isi taie venele.... Adaugam si putina valva in media in legatura cu subiectul Emo Kids... si gata, una bucata copil Emo la pachet.

My Summer of Love, un film SI cu lesbiene




Mona (Natalie Press), descoperita dupa indelungi cautari ale regizorului, se imprieteneste cu Tamsin (Emily Blunt), dupa o intalnire intamplatoare. Tinerele se arunca una in bratele ceilalte (si la propriu, si la figurat) din disperare fatza de vietile plictisitoare pe care le duc. Sunt la varsta la care oamenii normali cauta cu cea mai mare febrilitate ACEL CEVA care sa li se potriveasca cel mai bine. Ce are una nu are cealalta. Din medii diferite, cu pregatiri diferite, la inceput, fiecare devine obiectul de studiu al celeilalte. Linia de demarcatie e clara inca de la prima intalnire. Una vine pe cal, alta sta in iarba, dupa ce a ajuns acolo pe o motoreta fara motor. 

Sa reduci filmul la subiectul lesbi ar fi o idiotenie marinimoasa. Scenele "fizice" dintre ele exista, fara sa lase urme evindente in impresia finala. Le lipseste chiar aceasta patima dintre ele. Sau, mai corect spus, nu este subliniata cu precadere aceasta descoperire a lor. Partidele dintre Mona si Tamsin se aseamana mai degraba cu tenisul (vezi si terenul de tenis, ca simbol al relatiei lor) si au loc la nivel psihologic. Fortzele dintre partenere este evident, insa meciul trebuie dus terminat, pentru ca, din dragoste, cea mai slaba vrea sa mearga pana la capat - si o si declara! O fraiera! "Fraiera" se vede de la inceput - urmariti culorile in care regizorul le imbraca pe cele doua. Vedeti in a cui privire recunoasteti curiozitatea si teama de necunoscut a personajului din "The Fifth Element". Sau care este cel mai adesea in apropierea simbolurilor falice pe care le domina cu subtilitate.

Dupa ce devin un cuplu, cand fiecare si-a insusit puterea celeilalte dar si responsabilitatea fata de ea, contrariile, acum gata unite, interactioneaza, chiar agresiv, cu ceilalti. 

In paralel cu dezvoltarea relatiei lor, se petrece convertirea la blandetze religioasa a fratelui Monei. Si drama lui e serioasa (cu mici accente penibile care dau in comic retzinut), dar, comparativ cu devenirea fetelor, e destul de palida. Cu toate acestea, el devine pretext al urmatorului dialog intre fete:
- Are prietena?
- De parca ar avea timp de asa ceva, e prea ocupat cu Dumnezeu. Viata cu dumnezeu e tipica, un orgasm etern. De cand te nasti si pana mori.

Una dintre fete, parafrazand citatul, vrea de la cealalta o viatza la fel de profunda si (cat se poate de) eterna. Orgasmul prieteniei insa moare destul de repede si surprinzator la finalul aventurii lor de-o vara.

Filmul curge in imagini relaxante, pastrand ritmul lent dar dens povestii. 

Pelicula este inspirata de cartea cu acelasi titlul, semnata de Helen Cross. 

Vizionare placuta, in special sambata, dupa amiza!!!

Tipologiile de aici, mai categoric delimitate si mai spectaculos dar uimitor de apropiate, se regasesc si in romanul "Antichrista" - Amelie Nothomb.

Esti nimfomana? Esti crestina? Avem un site pentru tine.

"We are women with excessive sexualdesire for our husbands! There is absolutely nothing wrong with that. In fact, God wants us to be madly in love with our husbands. He wants us to keep that fire burning in our marriage beds! We have the Song of Solomon as a perfect example of a Christ honored union where the two people are obviously intoxicated with each other."

De pe acest site este extras textul de mai sus. Cata creativitate! Cata creativitate... crestina! La gramada infinita de siteuri dedicate acestor treb'soare, femeile credincioase aveau nevoie de unul care sa le explice tainele sexului. 

- Ce faci acolo, wife? se implica tandru sotul, abia intors de la munca. 
Femeia nu mai inchide, ca de obicei, in graba laptopul. Se lasa pe spate si isi priveste partenerul in ochi, lasand deoparte carnetzelul pe care isi luase notitze pana atunci:
- Citeam despre o noua pozitie, pentru diseara.
- Domnul fie cu noi si internetul platit, mai adauga barbatul care se retrage si el in camera lui, obsedat de marea taina a descifrarii celor trei de "x", oferiti pe web cu marinimie de catre una din cele 2 fortze ale lumii. Mai conteaza care?...  






"Melodramatica masina de muschi"




"Ce fel de vis este Laokoon? Fara indoiala, o meditatie la agoniile suportate eroic. Personal, nu pot sa fiu socat de caracterul artistic pur intentionat al acestei melodramatice masini de muschi" (Julien Bell, Oglina Lumii - O noua istorie a artei, pg.81). (Cartea este de citit si pastrat in biblioteca pentru multe generatii.) Ca sa intelegeti si mai bine ce vrea sa spuna, trebuie sa vedeti fotografia, daca nu originalul, mai de aproape. Ce viziune, in ce cei aproape 1600 de  ani dupa Laokoon, se apropie de asta? Care creatie vizuala da muschilor incordati un asemena rol? Comparati apoi ce atitudine are omul modern fata de muschii lui. Intr-adevar, de multe ori in fata unui pachet imanes de muschi umani simti uimire (evident), scarba (daca esti mai "sensibil"), dar, cel mai tare, te cutremura grotescul. Agonia antica fatza de extazul misticoid al culturistului de pe scena sau din sala de fortza. "Metafizica curului", la propriu vorbind acum, azi nu se poate naste decat dintr-un cur bombat si incordat alaturi de gandul disparitiei lui in TIMP. Dar cati dintre contemporani se mai incumeta la asemenea comparatii? Insinuarea sexului in orice incordare, mai ales fizica, paralizeaza orice alta trimitere. Ceea ce la antici era o norma a frumusetii, la moderni este plecarea spre norma monstruozitatii.

P.S. Aveti dreptate, sunt un gras caruia ii atarna shuncile la fiecare curba. :)))))

"Barosane, traiasca familia ta!"

Cheia cade, din greseala, sub lift, liftul fiind blocat la parter. Varu' (al meu) se baga pe jumatate sub lift, incercand sa ajunga la ea.
- Meshtere, repari mantzocaria asta repede, ca ma astepta nevasta-mea la 3?
Vocea groasa si superioara, mishtocarinda, vine de la un rrom, cam la 130 de kilos, cu tzigara fleoscaita in coltul gurii si cu pachetul de Kent superlung mototolit in mana stanga, in care se chinuie sa mai tzina si o plasa plina cu tot felul de pungutze colorate, destinate, cred, sa binedispuna guritza lu' soatza lui rroma, aflata  in necaz medical la spitalul unde se petrece intamplarea.
Varu' apuca pana la urma cheia si se ridica:
- Ti se pare ca arat a mecanic? nu il iarta nici el pe etnicul in cojocul cu gulerul colorat de timp.
Rromul e putin surprins de replica: 
- Nu sunteti de-aci? 
Varu', dezgustat, firesc :), de confuzie:
- Normal ca nu. 
Balonashul artzgos devine mielusel: ascunde subtil plasa la spate si isi scoate tzigara din gura, dupa care baga al mai mieros ton posibil: 
- Barosane, traiasca familia ta, ma duc si eu la femeia mea, ca are cancer la burta, si n-am un ban, saraca! N-ai sa-mi dai si mie un leu?
Varu' avea. Dar nu l-a dat.

(Comportament asemanator vezi aici)

Un roman american suparat pe romanii romani

"sa-i sugeti pe americani cu articolele voastre de kkt !! america este si va ramane the one aici viata nu s-a schimbat prea mult nu stiu de unde va scoatei articolele !!! stiti cat este benzina aici ? va spun eu 1,60 $ pe galon iar un galon are 3,7 litrii faceti calculul si muriti de ciuda fraierilor ha ha o sarimiti vize cand o sa va culturalizati si cand o sa vedeti munca ca si mod de reusita in viata pana atunci sa-i pupati in fund pe americani !"
Asa suna un comentariu de pe antena 3. Prima data mi s-a parut foarte tare ca Statele Unite nu mai au bani sa îşi execute condamnaţii la moarte. Pe urma m-am gandit ca nu pare o treaba foarte sigura, ca intre stirea in romaneste si original s-a consumat o traducere, deci poate s-au ratat nuanzte. Cand am ajuns la comentariul de mai sus, dintr-data lumea mi s-a parut mai fascinanta vazuta prin ochii acestui pro-american care pitzigaie in fortza culturalizarea romanilor ca o conditie a vizelor in SUA. Cat trebuie sa fii de ratacit in lumea ta sa iei foc doar in urma unui articol, in esentza, banal? Cat trebuie sa te simti de vinovat ca esti roman ca sa aduci in demonstratie galonul american de benzina? Damn, this guy made my fuckin' day!

Rechina de pe trecerea de pietoni

Aglomeratia bucuresteana - celebra, nervoasa, deci obositoare. Pe o trecere de pietoni, acoperind 4 benzi, o doamna cam la 55 de ani, de o elegantza fortzata, abia se misca. Fularul ii flutura strengareste peste umar, geanta mare, de mall, si atitundea rigid-trimufatoare o fac si mai vizibila. Doar ea si numai ea pe ditamai trecerea de pietoni. Masinile maraie la ea, abia tzinute in frau de soferii exasperati. Doamna (oare?) tupeista (sigur!) iesita la plimbare pe trecerea de pietoni din mijocul orasului. Monstrii, care fac Bucuresti-Constantza in 1,4 ore, sunt doar niste pestisori incapabili sa ma indeplineasca vreo dorintza stapinilor lor. Iar stapanii, cu palmele umede de nervi, strang marinareshte volanul si pocnesc viril schimbatorul de viteze. Dincolo de trecere: un politist, cam la 55 de ani, o soarbe din ochi pe femeia care a pus cu botul pe labe toate suv-urile alea de umplu Valea Prahovei in weekend. Rechina isi traieste gloria la maximum. Rechinul, in culori fosforescente, abia asteapta ca pestishori sa faca un pas gresit in culoarul ei regal. Din coloana, claxoanele urca pana la cer. Doamna calca parca si mai domol. Si mai tzantzosha. Cei din fazta, specatatorii din primul rand, abia daca au tupeul sa isi tureze monstrii de sub capota. Femeia isi strange delicat-teatral fularul la baza gatului si isi trece geanta pe umarul celalalt. Odata ajunsa pe trotuar, mareste pasul prin multime, umerii ii cad, parca istovitzi de efortul rolului prea mare pentru ei. Geanta, apucata acum de manere ca pe o sacosha plina cu varza, ii anuleaza femeii si ultimul ecou al gloriei de rechina absoluta. O profitoare - acum penibila hamsie - a unei treceri de pietoni. O nesimtzita, care a... simtit din plin momentul.
- Asa sa te mishti si in pizda ma-tii! ii arunca un sofer, ajuns in dreptul ei.
Alt nesimtit, un rechin recastigandu-si statutul de pradator (pe care nu vom sti niciodata cum l-a dobandit).

Gomorra, un film de ratat


Ok, am inteles ca pe Roberto Saviano, autorul cartii, dupa care este adaptat filmul, il cauta mafia sa il beleasca. (Nici nu e de mirare dupa dezvaluirile pe care le face). Am inteles si ca merita o distictie la capitoul "imagine", pentru ca se vede efortul in specularea la maximum a cadrelor... Merge si treaba cu scenariul bun... Dar de aici si pana la "premiul pentru cel mai bun film european, cel mai bun regizor european, cel mai bun actor european (Toni Servillo), cel mai bun scenarist şi premiul pentru cea mai bună imagine (Marco Onorato) este o distantza enorma pe care filmul nu m-a ajutat sa o parcurg deloc in cele 137 de minute ale sale. Inceptul promite, dar o "zguduie" la putin dupa, intr-o derulare mai apropiata de intentia unui docu-drama decat al unui film artistic. Daca vrei sa te confrunti cu niste informatii asupra Camorrei, venite chiar din apropierea sursei, merita incercat. Daca ai idee despre ce face mafia in lume, alege un alt film, mai creativ, mai problematic.

Sa n-ai de-a face cu pizma lor

Pe o strada romaneasca din Romania, 2 tzigancushe cu fuste inflorate se agatau de toate masinile care asteptau cuminti sa inainteze coloana.  Daca aveai geamul lasat, aproape ca bagau capul jeluitor in masina. Va e cunoscut filmul si vocea sfashiata, ca de sfarsit de lume: "Dati-mi si mie, boierule, un banutz, ca n-are copiii ce sa manance!" Copiii, evident nu erau acolo, dar, dupa atatea sute de ani de imbarligat trecatorii cu argumentul copiilor infometati si lasati acasa, femeile tziganilor se refera la puradei (avuti sau nu) ca la un default al situatiei lor. Lulu, caci el a trait asta, intra in vorba cu ele, caci coloana si drumul, ambele lungi, te fac sa comiti imprudentze. Le spune ca nu are bani, le intreaba de copii... Apoi: 
- Ziceti ca n-aveti bani, dar cerceii aia mari in urechi cu ce i-ati luat?
Se schimba vocea fetelor... Le dispare tanguirea tipica si sunt convinse acum ca de la individul asta oricum nu pupa vreun ban. Dar, ca intr-un veritabil act de PR modern, au grija sa isi strice imaginea la care munceau (cu ce folos) de dimineatza:
- Nu sunt din aur, boierule, mancatzi-as... Sunt falshi... De unde atatzia bani?...
Lulu, obosit si plictisit de atata stationat pe soselele romanesti, destinate totusi, prin alte tari, deplasarii, pluseaza inspirat:
- Pai atunci, dati-mi-i mie. Va dau 100 de lei pe ei. (lei vechi)
Femeiushtile belesc o zambet de uimire si, incurcat-distrate de gluma cu tupeu a soferului, se departeaza de coloana, pe trotuar.
Inainte, mai apuca sa arunce spre geamul deschis al masinii:
-Eeee, nu se poate sefu'! Si mai rad odata pe infundate.

Intamplarea e de ajuns de bogata, incat ar putea sa se termine aici. Nu se termina insa, pentru ca tzigancushele nu sunt obisnuite cu rolul victimelor. Ele fraieresc, nu sunt fraierite. Si ce fac? De pe trotuar, ii indica lui Lulu un anumit loc din anatomia personala, unde cel care le-a injosit, invingatorul lor, sa le adminstreze un pupat. Invitatia, asortata cu gesturi largi, catre Lulu se face in gura mare, in vazul tuturor soferilor-melci, care si-au deshis si mai mult geamurile la "cochilii". Nimeni nu intelege totusi cine e destinatarul invitatiei. Si nici nu au aflat in cele aproape 5 minute cat reprezentantele etniei rrome si-au varsat, la pas, pizma asupra unui sofer mai smeker decat ele.

(Din aceeasi categorie, cititi si aici)

Lars and the Real Girl (2007)

Viaţa snopeşte filmul

Un canadian de 33 de ani, inginer softist, care traieste impreuna cu parintii, isi construieste un robot-femeie, sau, altfel spus, o papusha. Robotul poate recunoaste fetzele oamenilor, isi pune unt pe paine, vorbeste engleza si japoneza, citeste, dar nu se poate deplasa. (thesun.co.uk). Pana aici ramanem pe teritoriul lui“wow, ce tare e asta, dar si... nebun!”

Realitatea din teritoriul lui se invecineaza fascinant cu fictiunea din teritoriul filmului “Lars and the real girl”, o productie excelenta despre dragostea unui barbat, aparent normal, fatza de o papusa cumparata de pe internet. La inceput, filmul te porneste spre comedie si te cam astepti sa se dezlantuie comicul de situatie, insa… nu. Cand ajungi sa iti dai seama ca se ingroasa gluma, esti deja in poveste si astepti, ca om inteligent ce esti, altceva. Cat timp iti creezi anticiparile proprii, te trezesti deja in drama inedita a unui tip care nu supara pe nimeni cu dragostea lui pentru o papusa achizitionata de pe siteul realdoll.com. (Siteul chiar exista si i-a inspirat ideea scenaristului american Nancy Oliver.) Nu doar nebunia atinge cote nebanuite si nedefinibile in mica si confuza comunitate in care traieste Lars. La randul ei, tolerantza fata de ceilalti, cea mai perisabila dintre trasaturile umane, se dezvolta pana acolo, incat, ca sa fie inteleasa,... trebuie sa vedeti acest film. Abia dupa aceea, mai vorbim despre ce inseamna sa fii nebun pe lumea asta...  

Post edit: Ficţiunea din film devine realitate în documentarul "Guys and Dolls"


Caii lui Santoader, ucigasii femeilor prea muncitoare

Maestrii in lene, romanii s-au muncit din cele mai vechi timpuri sa isi caute scuze pentru acest talent al lor. Femeile, de exemplu, sunt amenintate de caii lui Santoader, adica ai Sfantului Toader. Acestia apar in folclorul romanesc ca barbati tineri cu copite de cai si cu coada lunga, tot de cal, sau ca ingeri cu infatisare de cai. Ei vin, pentru o saptamana in sat, in prima zi de marti din Postul Pastelui, sa vada daca femeile lucreaza in ziua de Santoader. Cea care munceste, va fi omorata. Umbla baietii din casa in casa, unde se aduna fetele sa toarca si le ia la dans. Una dintre ele se prinde ca flacaii aveau copite de cai, se sperie si fuge acasa. Un exemplu de ce inseamna sa nu fii ignorant, sa ai spirit de observatie si, mai ales, sa intelegi ca uneori egoismul te poate salva. Daca anunta toate dansatoarele, ce sanse mai avea ea sa scape? Ca sa nu mai zic, ca si-a inhibat ditamai pornirea sexuala in fata calutilor aia tineri. Ca si cum in holul de la Apaca ar veni o haita de stripperi asudati si tanti de la contabilitate s-ar intoarce la computer sa munceasca, dupa ce a inteles ca musculosii in haine mulate sunt de fapt de la Garda Financiara. Fata din poveste scapa in final, dar baga la cap ca munca multa implica si riscuri

Imaginatie in teste

Dan Perjovschi  povesteste urmatorul eveniment in Revista 22." Am mers cu un sofer de taxi care conducea vorbind la celular. Dupa ce l-am rugat frumos sa-si tina ambele maini pe volan, s-a uitat urat la mine tot restul drumului". Imaginati-va ca aceasta este o secventa de film. Eu propun ca fundal muzical (nu avem treaba cu versurile),  John 5 cu "Behind The Nut Love" de pe "Songs For Sanity". Voi?

"Eşti turist sau doar arăţi ca unul?"

Criza vine, criza trece - cel putin asa spune toata lumea. Ce nu trece, dar tot vine, este sentimentul confuziei. De aceea, tot mai mult se instaureaza in limba sintagma "mi se pare". Mai jos e intamplarea povestita de Alex Leo Serban in Dilema.
"Iar la Istanbul mi s-a făcut „ţeapa cu peria“ (un lustruitor de pantofi – o meserie de tot mai discretă căutare şi, la Istanbul, de tot mai indiscretă găsire – se ridică brusc cînd te apropii şi scapă o perie; tu, turist cumsecade, îl strigi, el se întoarce – şi pînă aici ţi-a fost: nu poţi scăpa de el pînă nu-ţi face pantofii şi te scutură de cîteva lire…) şi am avut parte de o replică bună de film din partea unui turc care s-a dovedit negustor de covoare (la Istanbul, pe străzi, există – se pare – doar două meserii: lustruitor de ghete şi vînzător de covoare); stînd eu pe o bancă şi fumînd o ţigară, omul mă gineşte, deja ştiu ce m-aşteaptă, şi-mi zice: „Are you a tourist or do you look like one?“ (Eşti turist sau doar arăţi ca unul?). „Both“ (ambele), îi răspund – înainte de a se încerca, pe mine, „ţeapa cu covorul“… (a. l. ş.)" 

Posedarea fizica, la Soljenitin

In "Arhipelagul Gulag" (vol. 3) Soljenitin (editura Univers, colectiile Cotidianului) isi aminteste de un citat din "Tratatul de dragoste" al unui condamnat pe care il cunoaste in lagar:
"Posedarea, nepregatita prin evolutie organica a sentimentului, nu aduce bucurie, ci rusine, repulsie. Barbatii secolului nostru, care isi cheltuiesc intreaga energie pentru realizare de castiguri, pentru serviciu, pentru putere, au pierdut gena iubirii supreme. Dimpotriva, pentru infailibilul instinct feminim, posedarea constituie doar treapta dintai a adevaratei apropieri.  Numai dupa ea, femeia incepe sa ii spuna "tu". Chiar o femeie care s-a daruit intamplator simte un flux de tandrete recunoscatoare."
Pe pagina alaturata, e redata urmatoarea amintire:
"Prietenii lui (...) rad de el ca intr-un lagar ITL din Nord, o romanca accesibila tuturor i s-a oferit, dar el n-a priceput si i-a scris niste sonete. Cand te uiti la mutrisoara lui neprihanita, nu poti sa nu crezi povestea aceea. Blestemul virginitatii tineresti, care acum trebui tarata prin lagare."

...Si boii vorbesc

Boul nu vrea sa intre in arca lui Noe odata cu celelalte animale, deoarece stia ca e in stare sa inoate cele 40 de zile, cat a tinut potopul. Din pacate pentru el, la sfarsitul inundatiei, niste pasari i se aseaza pe coarne si animalul se scufunda, ca un veritabil bou. In varianta boului bland, acesta e prezent la nasterea lui Isus, pe care il incalzeste cu suflarea, fara sa atinga cu botul fanul in care urma sa fie asezat pruncul. 

O data pe an, de sfantul Vasile, boul poate vorbi. Daca va aflati cu totul intamplator printr-un grajd in acea zi, puteti auzi despre ce vorbesc boii. Daca nu ajungeti in grajd, astazi e nevoie doar sa faceti uz de telecomada si intelepciunea unor boi de rasa, se revarsa in casele dumneavoastra. Si asta se poate intampla in orice zi.

Pe 24 iunie, de Sanziene, boul joaca rolul, tineti-va bine, de Zeu Fertilizator al Universului. E acceptat asa, fara accesoriile masculine, pentru ca un taur ar fi mult mai greu de convins sa fie acoperit cu o patura si imodobit cu flori, panglici, clopotei. Un grup de juni merge cu acest bou din casa in casa, mai ales unde sunt fete de maritat. Tinerii petrec o noapte intreaga in padure, delectandu-si creierii infierbantati cu discutii pe teme erotice. In acest timp, fostul taur are parte de un tratament de vedeta: spalat si bine hranit, tzesalat, nemuncit si bine pazit. In unele sate, baietii se mascheaza dimineata. Unul dintre ei devine “Curva”, personaj pe care ceilalti, numiti Draci, il trantesc la pamant imitand actul sexual si orgiile dionisiace. Astfel, alaiul este acompaniat prin sat de un imens tambalau, pentru ca, simbolic, zeul-bou fecundeaza prin acest ritual mediul incojurator.

In anumite cercuri neacademice din Romania, mediul inconjurator din ritul abia descris a fost comparat cu electoratul din secolele 20 si 21. Evident ca analiza include nu doar rolul boului, ci si dansul curtenitor si orgiastic al baietilor smekeri in jurul electoratului, aceasta eterna si fascinanta fata mare a Romaniei contemporane.  

Ileana Cosanzeana, o bunaciune violenta

Ileana Cosanzeana este bunatatea si bunaciunea din mitologia romaneasca. E plina de moralitate si, de bogata ce e, din gura ii cad perle si aur. Ca sa fie perfectiunea intruchipata azi, ar prezenta o emisiune tv, cu bustul propriu si generos pe post de invitat permanent. Barbatii romani si-au pus in Ileana Cosanzeana toate sperantele erotice. Zana duduie de sex-appeal. Zmeul o vrea, vantul o vrea, pruncul nenascut la fel, dar cel mai mult o vrea Fat Frumos. Dar cum sexul fara implicatii matromoniale nu era promovat in povestile vremii, Fat Frumos ajunge sa o ia in casatorie, ca sa isi vada dorintele satisfacute. Chiar si fratele ei se indragosteste de ea, insa zana-fecioara, pentru a scapa de incest, se mutileaza sau se arunca in mare unde se preface in peshte si apoi in Luna. Ileana Cosanzeana e descrisa si ca o culme a intelepciunii populare. Ea vrea un sot care se ascunda fara ca fata sa il poata gasi. Cum ar veni, el sa fie mai destept decat ea.

Pana acum am vorbit-o pe Cosanzeana numai de bine, insa zana nu este imaginata doar asa. O adevarata amazoanca, nu accepta mariajul decat cu un barbat care reuseste sa o bata. O bataie in toata regula, parte-n parte, nu din cele cu biciul de piele ascuns sub pat. Ramane amazoanca si in tara femeilor, unde este stapana lor absoluta. Altadata, face baie intr-o cada peste oasele unui mort, fost pretendent la mana ei. Impreuna cu ea se imbaiaza aici si servitorul, ulterior devenit sot, alaturi de care Cosanzeana a complotat moartea celuilalt. In alt caz, devine hoata si fura ciubarul botezului de la apa Iordanului, cand paznicul atipeste pentru o clipa. Paznicul blesteama hotul sa se faca femeie, daca e barbat, si barbat, daca e femeie. In aceasta varianta, romanul nostru, asa simplu, din popor, prevestea de mult prima pagina a tabloidelor de azi. Amazoanca noastra se transforma in barbat si se casatoreste, apoteotic si bulversant, cu… o Ileana Cosanzeana

Cum se incepe un blog

Cu castile pe urechi. Conertul din Koln al lui Keith Jarrett. Thank you, Helmut!