Trebuie să vindem şi noaptea asta (completă)

         - Femeie, n-avem încotro, trebuie să vindem şi noaptea asta... Of, of, mă duc să mă culc, e târziu... Ştii ce-am auzit? Că nopţile se vând mai bine în zori, când vin alea de peste  ape cu ochii cârpiţi de somn şi nu se mai uită bine la marfă. Vor să plece cât mai grabnic să pună nopţile la uscat în pod, să nu-le prindă ziua cu noaptea-n căruţă.

         Niţă ieşi din bucătărie cu ochii plecaţi în pământul umed care îi ţinea loc de podea şi cu maţele ghiorâindu-i de foame. Sărăcise Niţă într-o singură zi, când recolta la care muncise toată vara fu inundată de apele poeţilor. Ca niciodată, în vara aceea se strânsese puhoi de lume în satul dintre Rime la sărbătoarea poeziei.          

           Organizatorii, printre care şi un văr mai depărtat al lui Niţă, au rămas muţi de uimire. Tot prin semne au comunicat vreun an, apoi s-au operat cu toţii şi nu i-a mai văzut nimeni prin preajmă. Într-un târziu au aflat care a fost pricina inundaţiilor, un moşneag responsabil cu băutura a amestecat ţuica cu vinul, că n-a avut sticle mai mici să care în sat zeama zaiafetului. Şi-au scos în noaptea aceea poeţi versuri care mai de care mai frumoase şi mai zemoase. Întâi a inceput să curgă din sat un firişor, apoi poemele s-au făcut şuvoaie şi talazuri irezistibile, lunecând dinspre dealurile Rimelor chiar peste holdele lui Niţă. Doar peste ale lui.

       Dar viaţa merge înainte, şi-a spus bărbatul. A vorbit cu Sevastiţa şi au coborât în pivniţă, acolo unde îşi ţineau lumina zilelor rămase. În butoaiele galbene, ale ei. În cele albastre, ale lui. Le-au măsurat pe amândouă – mai era destulă lumină. După o zi şi-o noapte, în care, trişti şi disperaţi, au ţinut-o numai într-o orgie sexuală, s-au hotărât: vor vinde. Altfel nu mai aveau cum să îl ţină pe Niţă cel mic la şcoală.

         De fiecare dată când pleca la târg să vândă noapte, bărbatul adormea cu gândul la ghinionul lui. „De ce nu m-am dus eu să stau lângă satul cu prozatori cum m-o sfătuit bunică-miu, Dumnezeu să-l ierte? Niţă, Niţă, poeţii sunt cheflii, băiatule.” După care pica în somn adânc. Nici nu apuca bărbatul să ajungă la al doilea sforâit că Sevastiţa era deja peste gard, fugind-gâfâind cu fusta strânsă la piept, spre satul cu poeţi. Jumătate de noapte se prostitua soft cu sătenii, jumătate făcea meditaţii hard cu ielele repetente din păduricea de peste deal. Ea nu-i spunea ce face noaptea, de unde aduce bani în casă, dar bărbatul simţea şi tăcea. Ce să facă? De unde bani de pâine şi de-o bucată de brânză?  Mai era şi de taxa de facultate a băiatului pe care trebuia să o strângă. Niţă junior voia să se facă poet, nici nu-i spusese lui tătâne-su asta, dar îi era de mic dragă poezia. Aşa cum dragi îi erau şi ţuica, şi femeile, şi maşinile luxoase, şi excursiile exotice, şi parapanta, şi marihuana, însă cel mai mult ţinea la poezie.

           Când Sevastiţa se punea în pat lângă el, spre dimineaţă, ca la un semn, Niţă se trezea. Îşi pupa pe frunte femeia transpirată de atâtea meditaţii şi ieşea în curte. Aerul rece îi mângâia barba lungă şi neagră ca a unui căpcăun de poveste, privea cerul negru şi urina zgomotos lângă gard.

         -  Lipeşte jetul de ulucă, bă, că trezeşti tot satul! striga uneori vecinul de vizavi. Numaidecât îşi cerea scuze Niţă, mai mult în şoaptă, şi lăsa treaba neterminată, plănuind să se oprească pentru asta în pădurice, unde nu ştia că ielele îl aşteptau cu sutele, un bilet la spectacolul lui vânzandu-se de 5 ori mai scump pe piaţa neagră a nălucilor.

           Se urca pe casă Niţă apoi, despuiat complet, şi curăţa cerul de stele. Noaptea neagră se vindea cel mai bine. Le trăgea cu o greblă ruginită, toate stingându-se în barba sa lungă, anume lăsată pentru treaba asta.  Pe cele mici-mici le lăsa în plata domnului, se mai bătătoreau ele şi se stingeau în hurducăielile drumului până la târg. Când începeau caii să fornăie, gata, se aplecau zori peste sat şi noaptea se strica. Atunci Niţă strângea bucata de noapte de deasupra curţii sale şi o întindea pe casă, o mai juca puţin în picioare să mai cadă, dacă mai cădeau, ceva stele şi o împacheta strâns, după care o arunca în căruţă şi o stropea cu pipi de cal din grajd.

            Armăsarii, Heidegger şi Romeo, urinau o substanţă alb-cristalină care, întărindu-se, respingea razele soarelui şi ţinea în căruţă noaptea rece tot drumul. În dimineaţa despre care se face poveste aici, Romeo era puţin răcit şi din nări îi curgeau mari diamante roz. Niţă strânse cu lopata într-un colţ diamantele ca să le dea Sevastiţa la porci când se trezea.

            Legă caii şi porni după aceea. Căruţa scârţâi legănat în timp ce Romeo îl pupă pe steaua din frunte pe  Heidegger  – amândoi erau cai năzdrăvai, şi cunoşteau prea bine că ielele nebunele nu îi vor mai lăsa să se drăgostească pe drum.  

             Zorii satului se înviorau, cerul negru se subţia. Doar peste gospodăria lui Niţă se prăvălea o lumină roşie, cruntă şi amară la gust. Cam când bărbatul urma să intre în pădure, nevasta şi cu cel mic urcau pe casă şi stropeau roşul acela insuportabil cu lumina zilelor care îi mai rămase de trăit lui Niţă. Zile puţine ştia omul, fiindcă turna mereu pe furiş din lumina lui în butoiul Sevastiţei sale dragi, iar în al său punea apă care se lăsa la fund, ridicând lumina spre gura butoiului. Privind înapoi acum spre familia lui cocoţată în vârful casei, cu găleţile de lumină în mâini, Niţă le făcu semn cu biciul. Nu-l zăriră de acolo din vale. Ştia el că nu puteau să îl vadă când aveau atâta treabă pe cap. Era însă mulţumit că îi văzuse el pe ei.

            “S-a cam terminat lumina mea, dragii mei, încă vreo două, trei găleţi şi gata. Rămâneţi sănătoşi” gândi Niţă cu sufletul negru ca noaptea din căruţa lui. Dar Niţă gândea prost, pentru că povestea sa nu se termină cum vrea personajul, fie el şi principal.

          

        Omul plescăi din buze şi năzdrăvanii înţeleseră că era rost de niţică goană. Lucru sigur - nu mai ajungeau printre primii în târg, după cum îi era voia stăpânului. Înfipseră cu putere potcoavele în ţărâna udă de rouă şi, din câţiva paşi, intrară în păduricea umbroasă ca o păsărică sălbatică. Crescută între timp, vezica lui Niţă răspândea vibraţii stranii printre umbrele pădurii.

            - Ale-te-ia! Ale-te-ia!” auzeau caii strigătele subţiri izvorâte de departe, din mijlocul copacilor bătrâni, din locul până unde, amplificate de forţe necunoscute ale clorofilei, radiaţiile vezicii lui Niţă produceau frisoane care lui însuşi îi rămâneau însă absolut necunoscute.

            - I-auzi-le pe neobrăzatele alea cum mai răcnesc, rosti, mascat de un fornăit, Romeo.  Heidegger îşi scutură coama, adică îi era silă să mai comenteze comportamentul deplasat al acelor fiinţe imposibile şi invizibile muritorilor.

        Nu după multă vreme, înfăşurat în triluri de privighetori şi fuioare de vânt, Niţă cel sărac se opri să urineze lângă un copac vânjos. Imediat ielele, multe repetente, se strânseră cu sutele şi cu ochii beliţi în jurul singurului prohab din pădure. Caii, ruşinaţi ca întotdeauna, auzeau strigătele chiţăite, guturale, spasmodice şi şuierate ale micilor năluci de sex feminin. “Ale-te-ia! Ale-te-ia!” şi agitau pancarte colorate cu acelaşi cuvânt scris corect, cu h-ul la locul lui. Aplaudau, ţopăind ameţite şi înfierbântate pariau pe distanţa la care o să ajungă jetul bărbatului. Au fost cazuri când jetul le-a adus averi uriaşe unora dintre ele.       Deşi considerat un mare spectacol, creaturile preferau să păstreze tăcerea asupra sinuciderilor, nu chiar foarte rare, când aceste mici lesbiene translucide se aruncau din dragoste neîmpărtăşită, sfârâind şi topindu-se, în volbura lui Niţă.

         De data aceasta nu câştigă niciuna, prilej pentru năzdrăvanii bidivii să zâmbească ironic pe sub ochelarii de cal. De atâta supărare şi sudalme porcoase, nălucile nici nu băgară de seamă numărul mare de sinucideri.

            Când Niţă ajunse în târg era cam târzior şi oamenii începură să plece spre casele lor. Parcă toată lumea se uita chiorâş şi insistent la el. Tăranii îţi numărau banii de pe capra căruţelor, lăsând caii să meargă pe unde voiau şi cu ce viteză voiau. Tot câmpul era împânzit de căruţe. Câteva, trase de cai mai răpciugoşi la minte, ajunseseră cocoţate şi în stejarii dinspre ape.

           “S-a vândut bine noaptea azi, dacă ăştia, tot numărând la lovele, nu şi-au dat seama pe unde atârnă… Or să-şi spargă iar capetele alea seci printre crengile groase”, se gândi Niţă, apoi îşi netezi barba şi părul negru în aşteptarea vreunei cliente cu dare de mână. Mai ales barba şi-o îngriji, simţea el că ea o să îl salveze.

           Cliente mai erau destule, căutând atente prin căruţe şi la uitătura căruţaşilor. Pe drumul dinspre ape, spre târg, încă se mai apropiau jipane cu rotocoale de praf ridicate în urma lor. La volan, femei urâte şi la fel de repetent-sinucigaşe ca ielele se înfiorau de fiecare dată când motoarele de sub capote huruiau puternic-arţăgos, lăsându-le cailor care au tras caruţe cu noapţi grele un gust amar în cerul gurii, amar care roşul care se abatea din cer peste casele ţăranilor săraci.

             - Ia zi, mocofane, cum dai kilu’ de noapte? Mai e încă rece, că te văd abia venit?

               Femeia care se oprise faţa lui arată ca o adevărată mumă a pădurii, urâtă şi udă din cap până în picioare, purtând în braţe un copil frumos, pe jumătate născut. Udă, pentru că aşa erau toate femeile de dincolo de ape. Cu jumătate de naştere, pentru că aşa păţeau cele nehotărâte. Îl cercetă pe Niţă de sus până jos, suspicioasă, cu ochii îngreunaţi de cearcăne.

            

           Din noaptea cumpărată de la ţărani, adică din lumina zilelor rămase, aceste urâciuni fleşcăite îşi croiau costume negre, care le făceau alte trupuri, diafane şi sexy, proaspete, mirosind a fân şi a sălbăticiuni educate. În costumele mincinoase, băbăciunile pluteau provocator peste ape, cu părul despletit, în căutare de poeţi, în cel mai rău caz de prozatori, care să scrie, păcălindu-se, despre ele, despre frumuseţea lor măsluită. Sărmanii mocofani ştiau toate aceste lucruri, dar nu aveau ce să facă, ce să pună pe masă şi îşi vindeau ieftin aproape zi de zi noaptea de deasupra capetelor, de deasupra caselor.

            Muma pădurii vârî mâna ofilită în noaptea încă rece din căruţa lui Niţă, o despături şi o mirosi. 

        - Cât o vrea domniţa, îi răspunse bărbatul, mângâindu-şi timid barba, fără să o privească, dar bucuros că niciodată nu căzuse în capcana textelor despre femei frumoase.

        - Tată, tată, recunoscu Niţă venind de departe vocea caldă a lui Niţă cel mic.

            Dar era prea târziu, apucase să îşi treacă - trucul său sigur - mâna lin prin barbă. Stele mari şi stele mici ieşeau ca nişte fulgi molateci din barbă, vrăjind clienta aceea urâtă, şi spuse un preţ dublu pe care femeia, cocârjată şi boccie, îl acceptă imediat.

            - Tată, tată! se auzea vocea caldă tot mai aproape.

           Stelele roiau în jurul vânzătorului şi al cumpărătoarei, căruţele cu ţăranii numărându-şi fericiţi banii cădeau din copaci şi erau prinse de foştii organizatori de zaiafeturi, acei dispăruţi muţi şi operaţi, deveniţi de atunci îngeri-prinzători, apele se retrăgeau în munţi, lăsând femeilor albiile uscate, Sevastiţa devenea o bogată profesoară universitară, steaua lui Heidegger din frunte se transformă în supernovă şi a lui Romeo în gaură albă, ielele dansau pe burţile slinoase ale poeţilor, ziua se făcea noapte, noapte peste întregul târg. Toate deodată!

           - Tată, ţi-ai uitat hainele acasă, îi suflă de foarte aproape vocea mică şi vlăguită a fostului poet.

        Niţă se întoarse greoi, cu umeri lăsaţi, spre copilul ce fusese şi din noaptea acea clocotitoare şi umedă zvâcni, inconştient şi urlând, cu capul înainte.

            - Să vă trăiască! E băiat. Nici o grijă, de data asta o să fie mecanic auto.

           

             

Eu mă bazez pe nuditatea dumneavoastră, domnişoară

          - Să ştiţi că eu mă bazez pe nuditatea dumneavoastră, domnişoară, îi spuse sigur pe el bărbatul şi îşi lovi cizmele verzi de cauciuc între ele, scuturându-le de zăpadă. Abia acum înţeleg de ce se spune că eşti beat ţăndări. Îţi rămâne mereu o ţandăra de luciditate care să îţi fie de folos la o adică, în caz de pericol. Şi noi cam în aşa situaţie suntem, ce să mai… Că ne sminteşte atâta aşteptare înfrigurată... Dar ştiţi, nu e corect când zice lumea “şi-a băut minţile”, eu nu sunt de acord cu asta… Mereu trebuie să bei cu cap, să găseşti cea mai bună cărare pe care să te rătăceşti… D-aia, cînd ma îmbăt cu proştii, - că mai fac şi eu din astea - încep să tac, şi tac, tac până nu mă mai opreşte nimeni din tăcut… Din tăcut, da, da, nu din tăcere, că la mine tăcerea e lucru grav… Daca vă e frig, aş putea să vă dau o cizmă, ieri le-am cumpărat, nu cred că au apucat să pută… Parcă ştiam că aşa o să mi se întâmple…

          Bărbatul sughiţă scurt şi ascuţit, îşi strânse şuba în jurul gâtului, apoi se clătină de câteva ori în mijlocul câmpiei, înainte şi înapoi.

          - Vânt de supărare, asta e. Beam ieri şi ziceam mereu “ultimul pahar, ultimul pahar”, mă încălzisem şi mă înveselisem de nu mai puteam în capul meu, dar mă uitam mereu pe geam. Îl simţeam în beznă, ştii cum îl simţeam, domnişoară? …Încă nu mă îmbătasem ca lumea, că – zâmbi rece bărbatul - am început şi eu de la o vârstă să ţin la băutură.

       Îţi trase muci din piept cu putere şi colora zăpada dincolo de cercul crescut în jurul lui din urmele tălpilor goale şi mici.

        Departe, după drumul păzit de plopi şi troient de zăpezi, dormea satul într-o lumină albăstruie.

         - Să mă iertaţi, dar eu, dacă nu scuip dimineaţa, nici nu pot să fumez… Acum îmi pare rău că nu mi-am luat ţigările cu mine… Dacă ştiam că durează aşa mult…  Mă uitam pe geam şi… nu ştiu cum să vă zic, îl simţeam că se pregăteşte să vină numai pentru mine… Prost, să mă-ncred eu în vântul gay de februarie… Îmi trimisese vorbă încă de la începutul lui ianuarie că vine să mă ia, băusem cu el o noapte întreagă şi o dimineaţă, ca acu’ era lumina, albăstruie şi uşoară. Că o să mă ducă mai departe de munţi şi că o sa fiu mireasa lui de gheaţă verde, aşa îmi şuiera pe le ureche… Ce prost am fost, domnişoară!

       Bărbatului îi înflori o picătură sub ochiul drept în liniştea aceea mare cât toată câmpia în mijlocul căreia se legăna ca o tulpină.

          - Nu, nu, nu plâng, îmi lăcrimează doar ochii. N-o să plâng eu acum din cauza unui vânt. Când mi-a bătut în geam azi noapte la cârciumă şi i-am simţit coada răscolită printre merii goi din curte, chiar când idiotul ăla de de lânga repeta a mia oară bancul cu inima caldă şi paharul verde, când l-am simţit bătând în geam, cum ziceam, mi-am dat seama. Nu mă mai iubea… Era trist…

           Bărbatul facu o pauza.

        - Era trist şi ostenit… Îmi place să cred, totuşi, că noaptea aia petrecută împreună în mijlocul pădurii să fi însemnat ceva pentru el, domnişoară, atâta îmi doresc.  

          
       Cercul tălpilor goale şi mici începu să se mărească în jurul lui. Ca o lumânare mică pe un tort de zăpada imens era omul în cizme verzi de cauciuc. 

          - Mă bazez pe nuditatea dumneavoastră, domnişoară! Să fie de foc, să ne fie cu noroc, să vă iubească, să vă ameţească, nenorocitu’ dracului… Să vă… Nici nu ştiţi cât mă bazez, mai apucă să rostească bărbatul.

          De dincolo de sat, brusc, îşi iţi coama deasă vântul gay de februarie. Vâjâind de plăcere, o dezbracă iute, din vârtejuri şuierânde, pe frumoasa domnişoară şi, din sânii ei fierbinţi, îi dădu foc omului. Pornind de la singura ţandără de luciditate din capul lui, bărbatul începu să ardă vâlvătaie rătăcită pe cărările necrescute încă în câmpie.

          La marginea satului adormit se născu, beată de fericire şi hermafrodită, o altă primăvară.

                   

           

Cinematograful gol - Daniel Cristea-Enache

            Un critic literar iese dintre cronicile şi cărţile sale şi se apucă de scris tablete, cu tentă diaristică, în câteva reviste culturale, preponderent în Suplimentul de Cultură. Le scrie de-a lungul a aproape patru ani, apoi le adună într-o carte. Dezavantajul de a nu le fi citit atunci în reviste se transformă acum într-un mare avantaj.

            Deci cum scrie un critic, când nu scoate texte despre alte texte, ale altora? Nu am realizat imediat, dar acesta a fost gândul principal care m-a împins spre cartea lui Daniel Cristea-Enache. Nu mai citesc de vreun an autori români contemporani, aşa că m-am gândit, pe de altă parte, că volumul lui cu texte scurte ar putea să mă aducă iar aproape de proza românească.

            Zis şi citit. După doar câteva pagini, am uitat cine era autorul textelor. Conta acum doar personajul povestitor, cu a cărei percepţie asupra vieţii mă identificam într-un procent uriaş. Naratorul lua chipul criticului de la televizor, din reviste sau de pe Facebook doar când închideam cartea, în rest era un român cu familie, doi copii, care se învârtea între lumea Literelor şi a cotidianului, aparent banal, dar de cele mai multe ori agresiv, poate chiar obositor, însă niciodată plictisitor. Niciodată!

            Povestitorul are haz şi e ironic. Nu te tăvăleşti de râs, dar simţi cum umorul bine strunit devine, pe nesimţite, o stare confortabilă. Nu întâlneşti mari răsturnări de situaţie, e, majoritar, o curgere firească a întâmplărilor, atât de familiare multe dintre ele.

            Oameni de litere, oameni din metrou, din China, din Brazilia, Turcia, Austria, artişti, fotbalişti, frizeri, taximetrişti, părinţi (“de pământ”), copii (“de asfalt”), ziarişti, critici literarari, profesori, români “fără modestie”, “hiperactvi”, “cumsecade” sau “cam neserioşi”… Universul descris e susţinut în detalii, naratorul face şi desface tot ce îi iese în cale pentru a scoate literatură din traiul cotidian. Oricât ar fi de încurcată această viaţă, descoperi în fiecare rând voluptatea observatorului atât de a analiza, cât şi de a încetini ritmul cotidian. Spune negru pe alb sub un titlu scurt “Ffwd”: “de nimic nu mai poţi să te bucuri astăzi, aşa, în tihnă”. Şi toată cartea demonstrează că, de fapt, se poate, că ritmul tău nu trebuie acordat la ritmul lor, că, nu în ultimul rând, scrisul, povestitul anulează contorsionismul şi dezlănţuirea fiecărei zile.

            La final, Povestitorul închide cercul. Un cerc pe care îl deschisese la început, odată cu prima însemnare. Intrând în miezul cărţii şi furat de cursivitate şi/sau de ineditul observaţiilor/întâmplărilor, cititorul uită de primul semn sau nu îi acordă importanţa cuvenită. Trebuia să închidă un sens în ea toată această construcţie ridicată pe articole selectate din 4 ani, nu?

            M-am întrebat de ce acel titlu, de ce articolul cu titlul omonim nu e nici primul, nici ultimul text în volum, cum se face de obicei, ci antepenultimul. Răspunsul meu este că, dacă nu ar fi fost construită din segmente create de-a lungul anilor şi în care nu s-a urmărit nici unitate la acea vreme, cartea ar fi putut foarte bine să ajungă un bildungsroman curat şi este foarte uşor tratabilă ca pe un jurnal. Râdem, glumim, ironizăm, analizăm, ne revoltăm, ne facem mari, facem copii, însă cu luciditate ştim că totul trece, că se va închide inevitabil cercul pentru toată lumea. Şi din această cauză nu depinde decât de fiecare povestitor în parte să aleagă ce pune interiorul lui, în cercul lui. Imaginea tatălui său adoptiv, Valeriu Cristea, străjuieşte, la intrare şi la ieşire, „Cinematograful gol” al lui Daniel Cristea-Enache, naratorul care spune, cu luciditate, aşa: “Într-un cinematograf vechi, clasic, ai însă nevoie de restul spectatorilor. Fără ei, simţi şi mai pregnant cât de tare şi de incomod e scaunul...”  

                     

           Un mic exemplu, din care se vede cum aparent banala căutare a unei piuliţe devine pretextul unei eveniment, în jurul căruia timpul încetineşte.

            “Am luat aşadar un şurub cu piuliţa-i şi m-am dus la un magazin românesc de cartier. Nu vă supăraţi, aveţi aşa ceva? Ne pare rău, noi nu ţinem, dar vedeţi alături, cu siguranţă au. Alături era un tip de mare seriozitate, care sâmbătă dimineaţa, în magazinul lui deschis pentru orice clienţi, părea că m-aşteaptă anume pe mine. Aproape că nu ne-am vorbit. I-am întins şurubul arătând discret piuliţa; s-a uitat fulgerător la mine, după care mâna dreaptă a pornit să scotocească într-un sertar cu mai multe compartimente. Cu mişcări de magician, a luat cu două degete o piuliţă şi a înşurubat-o ca în vis alături de cealaltă, franţuzească: cea bună, care nu zdrelise carnea, şi pe care o voiam acum multiplicată de vreo zece ori. Câte doriţi, zece? Întindeţi mâna, vă rog. În stare de transă, am întins mâna. Vânzătorul mi-a pus un pumn de piuliţe. Unele păreau să fie unsuroase. N-a vrut să-mi ia nici un ban; era culmea să îi mai cer şi o pungă.”

           

            ...Şi un alt exemplu, de atitudine ludică, cea pe care o veţi găsi de multe, foarte multe ori în carte.            

            „Sunt liberi, toţi peştişorii mei, să-şi critice stăpânul, prin semnale, pentru mine impercetptibile. Să mă bârfească, să mă vorbească pe la spate, să mă toarne unul altuia, după o scoică în care se simt în siguranţă. Iar proprietarul, la rândul lui, e liber să îi portretizeze pe hârite, în lumea exterioară în care ei nu pot să trăiască. Nu vor afla de la nimeni că am scris despre ei, într-un mod pe care îl consider corect şi nuanţat.”

            Sper că Daniel Cristea-Enache să îşi mai permită  :) luxul şi altă dată să nu mai scrie despre alţii şi să scrie despre el. Mie mi-a plăcut “Cinematograful gol” chiar mai mult decât am lăsat să se vadă în această postare. 

P.S. Pentru cine vrea cronici mai detaliate, căutaţi pe net.


Cinematograful gol - Daniel Cristea-Enache, Polirom, 2011

Iarba ce-a rămas din fotbal

           Mult fotbal am jucat eu până pe la 20-22 de ani. De atunci reprizele s-au împuţinat, până când, astăzi, o partidă de fotbal a ajuns doar prilej, foarte rar, de mare distracţie în compania prietenilor. Dar nu despre fotbal voiam să scriu azi, când, de fapt, m-am trezit de dimineţă cu gândul de a mai înainta măcar un pic la roman. Despre iarbă voiam să povestesc, să îmi amintesc, scriind, de mirosul de iarbă, mai ales.
        E destul de curios, zic, faptul că prima mea senzaţie, când mă afund în amintirile legate de fotbal, este mirosul ierbii şi atingerea ei. Când apucai să joci fotbal pe terenul submediocru al stadionului din Micul Oraş, era un fel de sărbătoare pentru puştanii ca noi – de obicei jucam în spatele porţilor, unde iarba, netunsă decât rar, ajungea să crească chiar până la 20 de centimetri. Şi ce senzaţie de mângâiere şi îmbrăţisare firavă dar cuprinzătoare îţi dădea iarba, după ce te întindeai printre firele ei, cu suflarea întretăiată şi tricoul ud tot de transpiraţie, la capătul a 2 ore de alergat fără întrerupere... Era vară şi apusul soarelui înroşea norii spre dealurile de la carieră. Unii dintre noi, stând în fund, fleoşcăiau, ca oamenii mari, câte un fir de iarbă, care începuse să se întărească şi să se usuce – acum îmi dau seama că trebuia să fie semn că începea şcoala.
       În rarele momente când se făcea linişte deplină auzeam lăcustele şi greierii cântând lângă noi. E uşor de presupus cât de rar se întâmpla să se instaleze o aşa linişte între nişte puradei care, chiar şi rupţi de oboseală, îşi povesteau, înflăcăraţi, unul altuia fazele cele mai tari şi golurile din unghiurile cele mai imposibile, ca şi când nu tot noi le trăisem cu doar câteva minunte înainte. Şi să nu credeţi că făceam eu excepţie: mă lăudam şi eu, pe drept aş zice, cu golurile mele – eram un jucător bun, talentat şi imaginativ. :) Totuşi, azi, fostului jucător care am fost îi sunt mai aproape foşnetul firelor de iarbă, freacate de tenişii de Drăgăşani, înainte de a ne alege echipele. În sunetul ăla – frrrrâşt! frâşt! frrrrâşt – mă simţeam un Gulliver în ţara firelor pitice, iarba din faţa mea aştepta cumva să fie cucerită, se înfăţişa mereu ca un teritoriu nou, deşi îl văzusem de sute ori până atunci. Foşnetul ăla subtil prevestea, parcă, goana după minge, ca şi larma şi înjurăturile inevitabile. Apoi între cer şi iarbă se instaura vacarmul, pentru două sau trei ore. 

             Ce vremuri, dragii moşului! :))
            Aţi mirosit vreodată iarba încălzită de un soare torid, în timp ce aşteptaţi să ajungă şi la voi sticla cu apă rece de la izvorul din vale? Aţi alergat vreodată pe iarba proaspăt tăiată, după apusul Soarelui, când vântul adie şi mirosul ierbii îţi pătrunde, nepământeşte, plămânii încă neînfundaţi de tutun şi de gazele oraşului? Aţi alergat toamna pe iarba acoperită de brumă a vreunui tăpşan transformat în teren de fotbal cu ajutorul a patru pruni pitici pe post de porţi? Dacă răspunsul e negativ, trebuie să ştiţi că aţi ratat nişte mari şi unice senzaţii.
 

Ţicău, poliţiştii şi Robert Redford

            Ploua mărunt peste Micul Oraş şi era neobişnuit de cald pentru decembrie, deşi meteorologii anunţaseră o răcirea bruscă a vremii chiar din acea zi.  Beculeţe colorate luminau vesele ferestrele în spatele cărora oamenii se pregăteau de masa de Crăciun: femeile în bucătărie, bărbaţii moţăind în faţa televizorului, unde Ştefan Hruscă le spunea, ca în fiecare an, că lerul este, înainte de toate, ler.

            Nu toţi bărbaţii erau însă interesaţi de românul din Canada. Ursache, poliţist în Micul Oraş, înfuleca în bucătărie a treia friptură, de la prânz. Vestonul şi cascheta stăteau cu grijă puse pe scaunul din faţa lui. În caz de ceva... Îi venise şi lui rândul să fie de serviciu de Crăciun, dar nu era prea afectat de acest lucru. Rămăsese Mişu la sediu - sigur îşi găsise şi el un suflet să îi ţină de urât în ziua de Crăciun. Dacă apărea vreo problemă, îl suna Mişu pe mobil, apoi acesta venea să îl ia cu maşina. Dar n-avea ce să fie, se gândea Ursache, plutonierul de 160 de kile şi 1,90 înălţime, după care privi stropii care se prelingeau pe fereastra bucătăriei sale de la etajul 4 al blocului aflat chiar în centrul Micului Oraş. În bucătărie era cald, mirosea a cozonac şi a usturoi. În sufragerie nevastă-sa, tot pe la 160 de kile, sforăia ca un pui de focă, pe canapea. Ursache era un om fericit.

            Dar Ţicău nu era un om fericit. Stătea în şopron şi privea stropii reci cum se scurgeau de la streaşină. „Ce căldură de Crăciun, nişte dobitoci cu meteo ăsta al lor”, îşi zise intrigat tânărul de 1,20 metri şi 56 de kile. Ascuţea, calm, de aproape o oră, toporul mare şi greu, fiind sigur că următorul Crăciun şi multe altele de acum le va petrece în puşcărie. „Am doar 25 de ani, poate ies pe la 50.” Nu ştia cât se dădea pentru crimă, dar era pornit să îl taie bucăţi pe vărul său Ginel, care se luase, aşa i-au zis nişte prieteni, de nevastă-sa.

            Nevasta lui Ţicău, Lenuţa, era frumoasă şi se îmbrăca şi iarna în fuste scurte. Acum femeia se uita, în sufragerie, captivată, la filmul „Desculţ în iarbă!”. Ştia că din acest moment nu mai avea nici o treabă de făcut, doar teveu: friptura era gata, cozonacii cumpăraţi, în dulap, Ţicău urma să vină băut din oraş pe la 11 şi pe la 11.30 se culca, ea urmând să se uite la teve până pe la 2. Se bucură că bărbat-su apreciase ciorapii groşi, cadouul ei de Crăciun. Îl convinsese cu greu să îi ia când a plecat de acasă, el o ţinea pe-a lui, că e prea cald afară. Amintindu-şi de supărarea soţului pe oamenii de la buletinele meteo,  femeia zâmbi uşor, aparent cu simpatie, chiar dacă nu îşi iubea deloc soţul. Se căsătorise cu Ţicău din lipsă de alte propuneri, toţi o voiau doar pentru sex. El singurul se îndrăgostise de ea.

            30 de minute mai târziu de la zâmbetul inexplicabil al femeii, din dragoste pentru ea, piticania de Ţicău dobora cu mare avânt uşile casei vărului Ginel. Se umpluse curtea de aşchii de lemn, plutind pe băltoacele de care era curtea plină. Tânărului i se udase părul şi frigul începu să-l înţepe puţin, de la cap, oprindu-se la picioarele încălzite de ciorapii groşi de la Lenuţa. Când descoperi că mişcarea cu toporul îl încălzeşte, începu să spargă şi geamurile, ferindu-se de cioburi cu mare grijă. Învârtea toporul pe deasupra capului şi striga din ce în ce mai tare să iasă Ginel afară că îl omoară. După alte câteva secunde mai descoperi un lucru: că şi zbieretele îl încălzesc. Din păcate, n-avea cine să iasă: Ginel era la un alt văr, în alt oraş chiar mai mic decât Micul Oraş.

          30 de minute mai târziu de la zbieretele inutile ale lui Ţicău, în faţa casei lui Ginel se opri maşina de poliţie cu girofarurile luminând ca un pom de Crăciun. În maşina-pom se aflau Ursache, murdar la bot de grăsime de porc şi Mişu, deschis la sliţ. Amândoi înjurau în gând ziua în care s-au hotărât să intre în Poliţie.    

        Ţicău stătea în fund pe prispa casei vărului său, obosit, dârdâind şi nervos, urlând la fiecare 2 minute că are să-l toace ca pe un porc pe Ginel, pentru că s-a luat de Lenuţa lui. Între două urlete îl găsi Mişu, iar plutonierul, după ce îi luă toporul din mână, îl convinse,  din două vorbe, să meargă acasă, că era Crăciun, că, mai mult ca sigur, în casa pe care aproape a dărâmat-o nu era nimeni. Când ajunseseră la câţiva paşi de maşină, coborî, cu greu, şi Ursache, puţin afectat:

            - Tu ai făcut, măi puţă, tămbălău’ ăsta? Chiar de Crăciun? Treci, jigodie, în maşină.

            Jigodia văzu negru în faţa ochilor (deşi girofarurile luminau încă), transpiră pe jub părul ud, ocoli maşina şi, sărind ca un arc, îi trânti un cap direct în nasul gros al lui Ursache. Poliţaiul se clătină un pas înapoi, îţi înghiţi geamătul şi sfârşi prin a se prăvăli cât era de mare şi greu într-o baltă de pe margine drumului. 
          Ţicău se întoarse calm după aceea spre Mişu, care rămăsese interzis în mijlocul drumului:

        - Daţi-mi, vă rog un pic toporul, să-l tai pe porcul ăsta de plutonier şi vi-l dau înapoi.

            Nu se ştie ce i-a spus Mişu, dar cu vorba bună nu doar că l-a făcut să intre în maşină, dar a reuşit să îi şi pună cătuşele.

           Cât timp Mişu şi-a ajutat şeful să îşi revină din leşinul pe care şi-l petrecea în şanţ sub picurile reci de Crăciun, slăbănogul de Ţicău încerca să roadă cătuşele cu dinţii lui mci şi împingânu-le cu picioarele, foarte calde acum din cauza şosetelor groase primite de la soţia lui cea cu picioare lungi.

            Cum s-a dezmeticit, Ursache a decis imediat, lingându-şi buzele unsuroare:

            - Îl ducem la nebuni.

            - Nebună e purceaua aia de nevastă-ta, i-a răspuns 
spumegând Ţicău din maşină, de unde îi auzise intenţia.

          La Spitalul de Nebuni din Micul Oraş cânta Hruşcă, deci viaţa era ok acolo. Când a văzut medicul de gardă cum se apropiau luminile maşinii de poliţie, şi-a zis că sigur nu-i a bună şi că mai bine pleca el în Canada când i se oferise ocazia: „uite la Hruşcă ăsta ce bine o duce acolo, mai bagă un ler, mai vine un ban”

            Pe Ţicău l-au adus târâş cei doi poliţişti până la camera de gardă. Zbiera slăbănogul, se zbătea şi sărea mereu spre Ursache să îl muşte de urechi şi de nas. Medicul de gardă s-a speriat, nu mai văzuse aşa ceva din facultate. Tocmai când a zis să îl ducă în alt oraş, mai mare, pentru că nu era de competenţa lui, în uşa spitalului au apărut picioarele lungi ale Lenuţei. Plângea femeia şi avea părul ud. Medicului îi păru rău acum că a refuzat un pacient cu aşa soţie. Imediat însă s-a gândit la Canada lui Hruşcă şi mulţumi Domnului că nu îl lăsase să cadă în ispită. Ispita însă se instală la Mişu, care abia acum descoperi ca avea şliţul desfăcut.

            Toţi patru, familia Ţicău şi poliţiştii de serviciu din seara de Crăciun, porniră spre un Oraş Mai Mare, cu un spital mai mare. Fiara zbieră tot drumul ameninţător spre Ursache, că îl omoară şi îl dă la porci. Lenuţa îl mângăia să se liniştească, iar în oglinda retrovizoare schimba priviri tot mai curioase cu şoferul, tânărul poliţist Mişu.

            Pe la jumătatea drumului dintre cele două oraşe ploaia se ploaia. Trecuse puţin de miezul nopţii. Drumul pustiu şi liniştit. De o parte si de cealaltă a lui, oamenii chefuiau sau dormeau cu Hruşcă şi chitara lui încă răsunându-le în cap.

            În spitalul de nebuni din Oraşul Mai Mare au fost de acord să îl interneze pe Ţicău. Când să îi scoată cătuşele, poliţiştii constatară că nu mai aveau cheia, pierdută în timpul luptelor cu aşchimodia. Şi cele două organe plecară să ia una de rezervă de la secţia de poliţie din Micul Oraş. Cât timp organele erau plecate, Ţicău muşcă două nasuri, sfâşie cu dinţii un deget şi înjură porcos la extrem cele doua asistente musculoase şi pline de cârnaţi de porc, dar foarte sensibile la lipsa de bun simţ a recalcitrantului din Micul Oraş.

       Lenuţa se pierduse complet, era sigură că soţul său înnebunise.  Plângea cu sughiţuri, netezindu-şi fusta scurtă şi pătată de sângele soţului, soţ legat de calorifer în camera de lângă ea. Se gândea la divorţ, dar gândul îi era oarecum confuz.

       Când s-a întors echipajul cu dublura cheii de la cătuşe, celor doi poliţişti li se dădu vestea proastă. Nici la spitalul acela nu îl puteau ţine pe bolnav, era prea periculos, trebuia să îl ducă în Cel Mai Mare Oraş.

            Cei patru, poliţişti de Crăciun şi cuplul, au ajuns din nou în dubă, fără să ştie ce se va întâmpla mai departe. Ţicău parcă se mai liniştise, stătea cu mâinile însângerate între genunchii nevestei, poate obosise, iar ea îl mângîa, smiorcăită, gândindu-se mai clar la divorţ.

            Afară se lăsase frigul, drumul era îngheţat şi lucea feeric în lumina farurilor... Puzderie de stele sclipeau pe cer. Ora 3 dimineaţa. Maşina porni înapoi spre Micul Oraş. După o bucată de drum parcursă în linişte, Ursache îi ordonă lui Mişu să tragă maşina pe dreapta. Apoi i se adresă, în spate, animalului, acum ostenit, printre gratii:

            - Dacă te descalţi, îţi dau drumul.

            Ţicău ridică încet capul ca o ureche ciulită:

            - Mă descalţ ca să o f... pe purceaua aia de nevastă-ta. Apoi urlă spre Lenuţa care nu mai înţelegea nimic. Descalţă-mă, târfă (era prima data când zicea cu voce tare ce gândea despre nevasta lui), mă vrea omul ăsta pentru nevastă-sa, n-auzi? Lenuţa îl descălţă, bâguind tot timpul:

            - Ţicău, Ţicău, ce-a făcut băutura din tine - dovedind, a câta oară?, că nu înţelegea nimic din ce i se întâmpla.

           Ursache, cu botul încă lucind a grăsime de porc, printre gratii, spre agitatul de pe bancheta din spate:

            - Băi pulifrici, ai văzut filmul „Desculţ în parc”?

           - Cu Robert Redford, sare veselă Lenuţa, de parcă ar fi fost la „Vrei să fii milionar”.

         Ursache nu luă în seamă cunoştinţele cinematografice ale femeii. Deschise geamul portierei, lăsă cheia de la cătuşe să cadă pe şoseaua acoperită de o pojghiţă subţire de gheaţă şi deblocă uşile, apoi continuă:

            - Acolo e cheia, te dai acum jos şi uit tot balamucul ăsta de Crăciun. Dacă nu, vreo 7 ani tot o să stai la bulău, şi-o să am grijă să fii o fetiţă cuminte chiar din prima zi. Să nu crezi că îţi merge cu nebunia, îl aduc pe frati-mio care e medic psihiatric în Canada,… chiar prieten bun cu Hruşcă.

            Peste 2 minute, maşina de poliţie pleca lin spre Micul Oraş. În spatele ei, sub cerul din plin-înstelat, rămâneau cei doi soţi tremurând, cu un drum pustiu şi îngheţat, de 10 kilometri în faţă şi tot atâţia în spate.

         Lenuţa, din liniştea care îi înconjura odată cu frigul năpraznic:

            - Şi erau ciorapii ăia buni, de la mine, Ţic...
         Bărbatul, în picioarele goale şi clănţănind din dinţi, cu sângele uscat pe faţă, zise şi el ceva, dar şuierul vântului îi acoperi vorbele.

Cu orgasmul la gât

            - Nu i-ar fi ruşine să-i fie, bodogănesc şi acum babele mai tinere, când trec prin faţa pieţei improvizate, aranjându-şi ochelarii de soare pe nas.

        Tanti Filofteia vinde zarzăre şi ouă din coşuri de nuiele. Numai turiştii cumpără de la ea, sătenii o ocolesc ca pe o piază rea.

      Ore în şir urcă turiştii pe cărările abrupte ale muntelui ca să ajungă în cătunul lor, faimos acum în lumea toată din cauza Filofteii. Nici ei nu ştiu dacă e să îi mulţumească sau nu. Mai vând câteva fructe şi legume, altceva n-au.  Poate nişte ouă şi două-trei găini. O vreme se dezvoltase şi turismul la ei in sat, se dormea la cort, dar lupii şi urşii îi făceau pe străini să rămână în oraşul de la poalele muntelui. Pe lângă asta, nici nu se încumetau prea mulţi turişti să care marfa de la ţărani atâta amar de cale înapoi spre oraş.

       Din toate coluţurile lumii veneau să vadă orgasmul de la gâtul Filofteii. Femeii nici că-i pasă, se aşază pe la ora 8 pe băncuţă şi priveşte preocupată cerul fără nori până spre prânz, când turiştii se înfăţişează şi încep să scormonească miraţi uliţele strâmte dintre cele câteva case. Dar mai întâi se pun cuminţi la coadă în faţa coşurilor cu zarzare şi ouă ale Filofteii, holbându-se la orgasmul cât un ou de prepeliţă, lipit pe pieptul scofâlcit al babei.

      În afară de bojdeuca dărăpănată din fundul satului, de cei 6 pruni din spatele curţii şi de cele 9 găini slăbănoage, e singurul ei lucru de preţ. Nu fusese căsătorită, n-are copii.

        Când a apărut Filofteia cu orgasmul pe uliţă, în anul acela toate televiziunile lumii au venit să o filmeze. Îşi tinea Filofteia orgasmul în palma şi camerele video îl hăpăiau toate cu lentilele lor mari. Filofteia nu dădea interviuri. Filofteia era muta şi nici nu ştia să scrie sau să citească. Băbuţa îi ţinea pe ziarişti dincolo de gard şi îşi aranja basma, cu mare precizie, din 20 în 20 de secunde.

       Cu o săptămână înainte să iasa Filofteia pe uliţă cu orgasmul agăţat cu sfoară la gât, un vaiet dulce-uriaş a ţâşnit din ultima noapte şi a tăiat satul de jur împrejur şi pământul s-a ridicat şi a crăpat prin pădurile care au crescut toate mari şi dese într-o singură zi. Tot cu gândul la mărgica de la gâtul babei, ţăranii au uitat că sătucul lor fusese în mijlocul câmpiei până atunci.

       Până să o lase în pace, au călcat-o hoţii de mai multe ori pe tanti Filofteia, credeau ca pandantivul acela alb şi lucios valora o avere. Niciunul dintre ei nu s-a mai întors la fel cum plecase. Unii scoteau doar sunetul „o”, alţii numai „u” şi „e”, câţiva rosteau un „a” gutural, majoritatea însă şuirau un „i” apăsat-amărui... Numai vocale. Sunt şi acum internaşi prin spitale de psihiatrie, îndopaţi cu  pastile şi curentaţi o dată pe săptămână.

       Dacă i-ar trece cuiva prin cap să îi pună laolaltă, ar vedea că nebunii aceştia care desenează numai noaptea vulcani răsturnaţi pot comunica între ei şi, împreună, ar putea spune povestea. Dar nimănui nu-i trece prin cap aşa ceva. Toata lumea urcă şi coboară fără oprire din dealul înălţat în vârf de munte, acolo unde nimeni nu mai doarme de peste un an de zile, acolo unde e mereu lumină. Lumina de la orgasmul agăţat la gâtul Filofteii, baba gârbovită a satului din miezul întunericului.  

Aşa e la comun, lumea se mai atinge

întâmplări adunate din transportul în comun

Ora 23, pe una dintre liniile centrale are RATB-ului. Autobuzul plin pe jumătate. Urcă un pirpiriu puţin „afumat”, puţin jerpelit, legânându-se vizibil. Dar omul se agaţă de o bară şi se luptă pe cât poate cu gravitaţia şi cu meandrele traseului. În spatele lui, pe scaun, se află o huidumă bărboasă, cam la 160 de kg si 1,90 metri, din clasa medie a societăţii – privirea înainte, mâinile aşezate una peste alta în poală. Curbele şi frânele autobuzului, la care se adaugă şi multele păhărele în plus, îl determină pe omuleţ să piardă deseori războiul cu verticalitatea şi, astfel, îl mai atinge pe ocupantul scaunului din spatele său. Din locul în care stau văd că uriaşul e cam deranjat de aceste contacte scurte şi subite. La un moment dat lansează pe un tot reţinut declaraţia de ostilitate:

- Nu te opreşte nimeni să bei, dar ţine-te mai bine de barele astea şi nu te mai rezema de oameni.

Pirpiriul, reuşind cu greu să se întoarcă spre ofensat, îi rosteşte rar şi tare la ureche, că pot să aud şi eu:

- E vina şoferului, de fapt nici a lui, săracu’, e de la drum.

- Mai eşti şi obraznic după ce că eşti beat. Nu vezi că te sprijini mereu de mine.

Afumatul e sincer contrariat:

- Eu, beat? Păi dacă eram beat mă prăvăleam de mult peste mata. Îşi şterge apoi buzele cu dosul palmei, parcă în căutarea unui strop de alcool rămas încă pe acolo. Adaugă:

- Şi să ştii că mata eşti obraznic, pentru că aşa e la comun, lumea se mai atinge.

Tramvai, ora 23. În faţa mea la două scaune, o doamnă vorbeşte tare la telefon. Nu îi pot ghici vârsta decât după mâini. Gesticulează larg. Aş zice că e oricum peste 40. Dacă suntem 10 inşi în tot tramvaiul. Îmi place să belesc ochii pe stradă când merg “la comun” noaptea, aşa că nu o bag în seamă. Când turuie cineva, fac mai uşor abstracţie de destăinurile acestea publice. Devin, totuşi, după o staţie, şi eu părtaş la viaţa privată a doamnei, atât cât să aud această pătimaş-nostalgică declaraţie:

- Fată, tu înţelegi, a fost primul bărbat din viaţa mea... (râde scurt şi uscat) Da, fată, primul bărbat din viaţa mea. L-am iubit cum nici pe mama n-am iubit-o. Eram moartă dusă după el. L-am iubit mult, mult de tot. Da, fată... Îl iubesc şi acum după atâţia ani la fel de mult, dar e un idiot, un mare idiot, iar eu nu pot să stau în aceeaşi casă cu idioţii.

Tramvai, ora 17. El şi ea stau faţă în faţă, schimbă câte un cuvânt două între staţii, dar se privesc des în ochi, se mai strâng de mână.  Nu au mai mult de 22 de ani şi par că sunt la începutul relaţiei. Eu stau vizavi de ei. Sunt amândoi drăgălaşi. Fără să vreau mă gândesc la ce îi aşteaptă şi cum o să-şi amintească peste ani de călătoria asta în tramvaiul aglomerat. Ne ridicăm toţi trei să coborâm la „următoarea”. Frână bruscă, şi tânăra se dezechilibrează. Se sprijină, cade aproape, pe un băiat din spatele ei. Îşi cere scuze, sprijinitorul le acceptă apatic. Aşteptând să coboare, ea îi chicoteşte imediat iubitului la ureche. Sunt atât de aproape de ei, că parcă fata mi-ar fi spus şi mie:

- M-am sprijinit de puţa lu’ băiatu’ ăla din spatele meu.

- Şi cum era?

- Părea mai mare decât a ta. (chicoteşte iar)

El, fără să întoarcă privirea către ea, dar rosteşte tare, apatic, printre călătorii care se bulucesc pe refugiu, în soarele cu dinţi:

- Al dracu’ bagabont!

Am rupt pisica în două, Marine!

Mă oprisem în mijlocul sufrageriei destul de derutat, aproape să calc în ligheanul de inox cu apă curată şi neclintită. 

Zic:

- Am rupt pisica în două, Marine!

Marin stătea, cât era de mare, tolanit şi încălţat pe canapea, cu nasul adânc vârât într-un pahar de whisky pe care îl uitasem acolo, înainte să plec la campionatul de lingvistică asistată.

- Pisica în cizme sau în şlapi? se întinse şi mai indiferent Marin pe canapea.

- Pisica neagră, şi ocup singurul scaun pe care nu se aflau hainele mele împrăştiate.

- Eşti prea abstract. 

- Iar tu eşti prea beat.

- Aşa bem noi în Anglia.

- Aici nu e Anglia şi whiskyul e cam scump.

- Şi ce vrei de la mine, mă rog? Îşi ridică puţin capul de pe canapea.

- Să mă ajuţi.

- Ţi-a tăiat calea?

- De două ori. O zbughise spre curtea unei case vechi, dar era un câine mătăhalos dincolo de gard.

- Mereu sunt câini mătăhăloşi dincolo de gard.

Mă enervează când vorbeşte cu accent englezesc:

- Nu face pe deşteptul cu mine, auzi?

Răspunde sec:

- Va trebui să îmi dai şi mie o jumătate din ea.

- Nu pot, ştii bine că nu umblu cu jumătăţi de măsură. 

- Credeam că te-ai schimbat.

E sincer şi mai trage din pahar un strop.

- A scos o mieuneală înainte de ruptura şi n-am înţeles, zic dintr-o suflare.

- Dar ai reţinut-o, că d-aia eşti campion mondial la concursurile voastre de lingvistică asistată.

Îi redau acel mieunat categoric.

Marin sare de pe canapea şi mă priveşte cu ochii lui mari, albaştri, acum puţin neclari de la whisky:

- E din Cheshire. Sigur e din Cheshire, recunosc accentul. Acolo sunt numai pisici una şi una. 

Mă uit uluit la el.

- Ce să caute o pisică din Cheshire pe strada mea?

E rapid şi tăios:

- Ce cauţi tu la campionatul de lingvistică asistată?

- Ai dreptate.

- Unde sunt jumătăţile alea? Dă-le-ncoa.

Îi arăt spre geanta din hol. Se duce ţintă acolo, sărind peste ligheanul de inox, cu apa neclintită şi, după 2-3 mieuneli, vine însoţit de pisica întreagă. Felina, parcă mai neagră, cu ochii mari, se face că nici nu mă vede şi se urcă tanţoş-mlădioasă pe canapea. Marin îi împinge paharul de whisky, apoi mă priveşte superior (dar îl simt că e la fel de agitat ca mine):

- Acum, dacă nu te superi am vrea să rămânem singuri. Fata e în călduri şi numai aşa a fost de acord să se reîntregească pentru tine: să o răcoresc eu cât pot de repede...

Rânjeşte larg. Nu-l contrazic şi ies însoţit de clipocitul apei din ligheanul de inox. Motanul Încălţat ştie chestiile astea mai bine decât mine. Mai rezist eu până mâine să aflu ce-a zis pisica înainte să o rup.