Lui Cordel îi plăcea să asculte cartofii prăjiţi




De mic îi plăcea lui Cordel să asculte cartofii prăjiţi
se aşeza în faţa farfuriei cu ochii închişi palmele lipite pe genunchi
toată familia ştia că trebuie să tacă şi satul tăcea
ajunse până la Oraş vorba de liniştea care îi trebuia băiatului
atunci Cordel începea să asculte cartofii prăjiţi:
pârâitul bulbilor ca zorii râcâind noaptea
tulpinile urcând prin pământ precum degetele împletite
ale unor îndrăgostiţi sinceri şi efemeri
simfonia sapelor ruginite spărgând bulgării singuratici de ţărână
în nesfârşite mirări "Uite ce lumină vine anul ăsta din adâncuri!"
suspinele ţăranilor împrăştiaţi pe câmp
"Dragostea e tradare" "Prea sunt cerceii toţi de împrumut" 

"Monştrii tineri ne mănâncă primii"
rostogolitul înfundat al cartofilor în coşuri de nuiele - căpăţâni tăiate ale bastarzilor zeflemitori

Din astea auzea Cordel şi era fericit
iar când el era fericit tot oamenii satuluii mâncau în tihnă erau vii
şi spălau apoi împreună farfuriile în apa râului cântând

Într-o zi a ieşit Cordel în Oraş să vadă cum sunt acolo cartofii prăjiţi
era curios strânsese bani de bilet la clasa întâi
bastarzii străzile monştrii tineri restaurantele 
îndrăgostiţii sinceri şi efemeri
uleiul din tigaie
îl aşteptau în tăcere era ordin de la primărie
dar cartofii prăjiţi din farfuria lui rămâneau muţi
Cordel a dus urechea mai aproape de ei şi-a strâns pumnii pe sub masă
nu se auzea nici măcar un strop din rugina sapelor care de obicei
la el în sat cânta simfonii ciudate dulci şi asurzitoare
i se puse un nod în gât
"Am surzit, mai am puţin şi mor, o să ajung cartof curând!"
după aia îşi aminti înciudat de Zizi care nu se lăsase în căpiţă
"Sau nu mai vor cartofii să-mi vorbească?!"
liniştea din Oraş s-a ridicat pe vârfuri încercând
să prindă şi ea măcar un pic din
cântecul faiomos al ruginei de pe sape
Cordel se lumină la faţă deschise pumnii, îşi promise
că n-o s-o mai scape data viitoare pe Zizi şi zise:
- Cartofii ăştia sunt făcuţi în laborator!

Până seara când Zizi se rostogoli vicleană în vârful căpiţei
sapele satului aşa ruginite cum erau
au făcut Oraşul una cu pământul
cântând simfonii ciudate şi dulci.




Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia - Andrei Cornea






Nu fac aşa deobicei, dar mai întâi voi descrie în câteva cuvinte ceea ce mi-a creat mie un oarecare disconfort citind cartea lui Andrei Cornea. Şi anume, structura ei, felul în care autorul a ales să îşi ambaleze "marfa", să îşi expună mesajul. Deşi se numeşte "roman istoric", evenimentele din secolul 17 sunt povestite de un personaj aflat în anul 1923. Maniera şi pretextul interacţiunii dintre cele două secole sunt viabile şi, într-un fel intrinsec, susţin ultima - în ordine cronologică - teză, uimitoare şi ea, a romanului. Ceea ce m-a sâcâit deseori pe mine citind despre aventurile lui Şabbatai Mesia a fost potenţialul uriaş al acestora de a deveni o carte axată strict pe viaţa celui care a pus bazele noii secte. Faptele din secolul 17 petrecute în bazinul Mării Mediterane, parte inventate, parte dovedite documentar, sunt relatate, în oraşul Tesalonic, de Akif Efendi, un evreu convertit la islamism, pe un ton implicat (foarte implicat!) , dar, de cele mai multe ori, foarte concentrat, dând uneori senzaţia cititorului că i se povesteşte un film pe scara blocului, în timp ce prietenul care a fost la cinema se mai întrerupe din povestit vorbind cu iubita la telefon sau spărgând seminţe în dinţi. Exagerez, evident, de dragul comparaţiei, :) dar frustrarea rămâne pentru cei care vor sesiza filonul narativ exploatat parţial.

Dacă nu veţi trăi senzaţia aceasta a mea, ca şi când ai sta într-o maşină cu motor puternic folosit la jumătate, şi care oricum nu a fost atât de puternică precum aţi putea crede din cele "câteva" cuvinte dedicate ei, veţi descoperi o carte cu grijă scrisă şi cu pasiune. Are suspans, coerenţă, cursivitate (pe cele două planuri, dar şi împreună), referinţele istorice şi culturale nu doar că abundă, însă vin la momentul potrivit pentru a detalia nişte realităţi străine multora dintre noi. Dacă romancierul să zicem că nu excelează de fiecare dată în redarea atmosferei unui dialog, unui eveniment, Andrei Cornea este un foarte bun "încadrator". Erudiţia profesorului şi cercetătorului Cornea funcţionează perfect când trebuie să îşi susţină personajele, bine conturate, încadrându-le într-un context istoric, social, politic şi, nu în ultimul rând, psihologic.

Personajele, de la cele mai mărunte până la cele principale, sunt purtătoarele unor idei, unor doctrine. În fond, dincolo de orice construcţie diegetică, "Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia" taie fin, cu grijă, dar categoric în carnea credinţei religioase. Nu vă avântaţi zâmbind ironic cu gândul la "desfiinţarea" cultului mozaic. În subsidiar, critica romanului vizează toate doctrinele. Rabinul şi cabalistul Şabbatai Ţevi, personaj real născut în 1626, este reprezentantul unui concept: fanatismul. Fanaticii trag după ei mase, ducându-le în zone altădată absolut interzise, aşa cum face tânărul şi excentricul rabin. Zelul excesiv poate deschide porţi, dar le şi poate închide, provocând pagube uriaşe, ireparabile. Aceasta e, în viziunea mea, ideea principală a cărţii: cum credinţa, religioasă sau politică, sau de oricare fel, poate genera fanatism, cum un concept modelează psihicul, supune politica sau se subjugă ei în tentativa neobosită de a deveni dominant, victorios, unic: vezi Creştinismul, Islamismul, Hitlerismul, Comunismul etc. Romanul reprezintă aşadar şi o uimitoare istorie a unei idei (nu spun care).

Şabbatai Ţevi parcurge aproape întregul, tipicul traseu al unui mesia. A fi salvator, a fi mesia înseamnă a te prezenta ca diferit de ceilalţi, mai puternic, mai revoltat, mai deştept, mai creativ, mai... de pe altă lume şi, obligatoriu, posesorul adevărului unic.

Pentru răsturnările de situaţie şi pentru dezbaterile ideologice şi culturale clar prezentate, "Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia" este o carte care merită citită mai ales de cei deschişi la minte (n-am zis atei!) şi fani ai istoriei ideilor şi mentalităţilor. Cred că toţi ceilalţi fanatici, în afară de ai lui Şabbatai, vor găsi volumul lui Andrei Cornea un pic... ofensator, ceea ce mie îmi place extrem. 


Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia - Andrei Cornea. Humanitas, 2015.

Căutăm un sniper profesionist pentru ţara noastră


Căutăm un sniper profesionist pentru ţara noastră

Stimate Domn / Stimată Doamnă


vă scriu dintr-o ţară cu prea mulţi "oameni frumoşi"
care au pus nişte animale de pradă pe cele mai de sus scaune
adevărate tronuri unde banii urcă precum nişte şerpi boa dresaţi 

nenorocitele acestea de animale muşcă fură mânâncă orice fel de oameni
(chiar şi paznici de-ai lor)
apoi vin pe la televizor chemate
de nişte animăluţe la fel de împuţite cu gura mare şi plină de dinţi lucioşi
animăluţele acestea de la emisiuni stau şi ele pe nişte scaune
dar mai mici
sub care înghesuie vorbe meşteşugite
şi microfoane calibrate pentru şantaj
dacă aţi auzi marile animale de pradă mormăind grohăind borând la tv
chiar şi arma dumneavoastră cu lunetă ţinută în beci s-ar zvârcoli
de furie
dar la noi se zvârcolesc câţiva şi noi n-avem beci

vă scriu dintr-o ţară în care oamenii ies uneori în stradă
cu lumânări şi lacrimi şi compun texte sensibile pe internet
aici la noi zâmbetul la patru ace al prădătorilor e invizibil
e de caterincă
zâmbim cot la cot cu hoţii noştri
le dăm vot le dăm de mâncare
dar numai noi murim
din cauza lor

mă gândeam să schimbăm puţin treaba asta
dacă v-ar interesa un job la noi
mă gândeam să le aducem aminte vinovaţilor că moartea e mai aproape
decât cred aceste animale
nu nu vreau să îi căsăpim din prima
la început
nişte răni uşoare să se cace pe ei de frică
să doarmă cu spaima în pat
şi spaima să le-o tragă în fiecare clipă
prin toate orificiile
să îi mângâie lasciv pe degetele cu care au semnat zâmbitori de şpagă
şi de moartea vecinilor, prietenilor, foştilor lor colegi de clasă
de moartea celor care nu au ieşit niciodată din satul lor
care nu au bani de spitale de mâncare de înmormântare

mă gândeam că dacă mai aveţi dumneavoastră prieteni
care se pricep la jobul acesta de la distanţă
aţi putea să le spuneţi de ţara noastră
avem în libertate multe animale de pradă analfabete băloase
care put a moarte şi se dau cu parfum scump

asigurăm cazare şi masă
dar nu cine ştie ce
suntem "frumoşi" fără speranţă uituci şi săraci

Despre visele mele, cu luciditate.




Nu am avut niciodată niciun fel de realaţie cu ideea de transcendent, deşi m-am născut într-o familie de creştini şi sunt încojurat de credincioşi, mai mult sau mai puţin practicanţi. Fiica mea ar fi excepţia, dar se află deocamdată la vremea marilor întrebări omeneşti, pornind însă de la absenţa transcendetului. Până la 24-25 de ani mă manifestam critic şi teribilist la adresa religiei de fiecare dată când aveam ocazia - şi, cu ruşine mărturisesc, căutam cu lumânarea acele ocazii. După 25, m-am transformat într-un tolerant fără de seamă, înţelegând că scopul omului nu este nici pomeneală traiul în adevăr, ci într-o perspectivă cât mai confortabilă, explicit-integratoare, asupra vieţii. De atunci am înţeles că prezenţa divinităţii în viaţa omului, cu tot răul ei, este benefică. Beneficiul este strict individual şi "egoist", pentru că la nivel de societate s-a demonstrat, şi procesul continuă, că mulţimea zeilor determină mulţime de conflicte, care mai teoretice, care mai sângeroase. Rezumând, nu cred în nicio idee celestă, dar accept orice religie atâta vreme cât ea se consumă interior şi neintruziv.


Deci, neavând eu parte de iluminările specifice relaţiilor pe "verticală", a trebuit totuşi să îmi explic experienţe neobişnuite prin care am trecut. Cele mai frecvente sunt visele. Din somn şi din starea de veghe. 

În urmă cu aproape două săptămâni am avut un vis foarte lung, pe care l-am descris aici. Abia la câteva ore după ce l-am postat, retrâind chiar în timpul scrisului bucăţi lungi din zborul acela, mi-am dat seama de un lucru foarte simplu, dar şi surprinzător. O bună parte din el era de fapt format din imagini ale unui alt zbor, cel imaginat de mine în cartea "Jurnalul unui căpcăun român" (încă în pregătire, din păcate). Visasem toamna ceea ce îmi imaginasem primăvara, de-a lungul a 2-3 zile, cu ochii deschişi, fixaţi în monitor, răsucindu-mă pe canapea cu laptopul ba în braţe, ba pe genunchi, când pe dreapta, când pe stânga. Îmi dau seama că poate suna penibil din gura unui care nu a publicat decât o carte, dar când scriu - şi sigur aşa păţesc toţi creatorii - este obligatoriu să nu mai fiu aici, pe lumea asta. Iar de cele mai multe ori reuşesc. Cei care au citit "Ceasornicarul dansator" sau fragmente din "Jurnalul unui căpcăun român" postate pe Facebook şi pe acest blog (acum şterse), sau în revista "Familia", sau în "Accente" mă înţeleg mai bine... Sper! :) 

Scriind, şi nu de ieri de azi, am învăţat să îmi induc o stare de evadare-visare, prin care pot crea lumi. Foarte puţin din ceea ce am scris până acum (aproape 3 cărţi) are corespondenţe în viaţa reală. Am inventat totul de la zero, bucăţică cu bucăţică, sunet cu sunet, perspectivă cu perspectivă. Cel mai greu a fost cu culorile, nu ştiu de ce. A trebuit astfel să revin, să stau "închis" în acele spaţii virtuale şi când nu eram în faţa computerului. Explorez pe măsură ce imaginez aberantastic. "Banalităţi!", veţi spune cu siguranţă, dar pentru mine procesul este de cele mai multe ori epuizant, cu atât mai mult cu cât mă atrage ca un drog (aşa am citit) pe care l-ai experimentat şi vrei repetată starea generată de el sau ca o amintire plăcută pe care o retrăieşti mereu mental cu plăcere. Peste aceste "greutăţi" de ordin imaginar vin cele de natură literală - transpunerea lor cât mai fidelă în cuvinte potrivite.

Acesta fiind fundalul, rămâne de explicat cum a intrat în visul meu de somn visarea mea de veghe a unui zbor deasupra unui spaţiu peste care nu am zburat niciodată. Nu este niciun dar dumnezeiesc. Creierul meu a înmagazinat inconştient sutele de imagini filmate din avion sau generate pe computer pe care le-am văzut de-a lungul anilor, le-a procesat şi le-a ordonat cumva. Mai târziu, prin fenomene neînţelese deocamdată, creierul le-a construit, solicitat de mine în timp real, într-o senzaţie coerentă şi fluentă, când am avut nevoie în "Jurnalul unui căpcăun român" ca eroul meu să zboare peste o vale închisă de păduri călare pe un câine caucazian, spre a găsi o breşă către un cocoş. 

Nu ştiu de ce am trăit în somn ceea ce am imaginat în faţa laptopului în urmă cu 6 luni. Nu ştiu nici de ce nu mi-am dat seama imediat că de fapt visasem peisaje din carte. Mai am multe de discutat cu creierul meu, aşa cum alţii discută cu dumnezeul lor... Dar ştiu de ce visul se termină cu bătrânica şi copilul care au nevoie de ajutorul meu. Pentru că este o temă recurentă în "Jurnalul unui căpcăun român", aceea a bătrânilor şi copiilor. 

Sunt convins că în urma unui antrenament cât de cât constant al creierului şi prin acumulare de informaţii din diverse domenii (obligatoriu o minte minim educată!), fiecare om poate crea (sau re-descoperi?!) universuri inedite, "stranii", deci atragătoare pentru ceilalţi mai puţini liberi la cap. Iar acest lucru se poate fără a fi şaman, derviş dansator, călugăr sau drogat.

Voi reveni curând aici cu descrierea unei întâmplări de extracorporalitate pe care am trăit-o la 20 de ani. Am crezut că experienţa mea de atunci e una rară şi ciudată. După ce am citit "Tunelul Eului - Știința minții și mitul sinelui" (Thomas Metzinger, Humanitas, 2015) am aflat că nu e nici aşa, nici aşa


Ilustraţie: "Vis provocat de zborul unei albine in jurul unei rodii, cu o secundă înainte de trezire"- Dali.



Cel mai lung zbor al meu din vis şi tocul de pantof

Azi-noapte am visat că zburam. Nu e prima dată când visez că zbor, dar niciodată nu a fost zborul aşa de lung. Treceam peste câmpuri încă verzi, sparte de pâlcuri de copaci sau de  păduri întinse. Cel mai bine am reţinut dealurile a căror culoare dominantă era verde-maroniu: probabil de la iarba uscată şi de la pământul reavăn. Dealuri cu panta domoală închideau văi mai mari sau mai mici. Aerul, culmea, era umed, o atmosferă de toamnă... Doar de câteva ori a reuşit soarele să treacă prin nori şi să proiecteze pete de lumină pe câmpurile de sub mine. Am zis "culmea", pentru că mie nu îmi place toamna, dar de acolo, de sus, totul mi se părea fantastic, în culori reţinute, cuprins fiind de o puternică stare de extaz pe care mi-o controlam din când în când, reducând viteza şi planând în cercuri largi. E poate momentul să precizez aici că de fiecare dată când zbor în vis, există un plafon, o altitudine, unde, pentru câteva secunde, mă cuprinde o stare de rău, un vertij adevărat, o teamă. Atunci simt o durere acută în genunchi. Recunosc senzaţia imediat: atunci trebuie să accelerez şi să mă ridic mai mult.

(paranteză)
 
Prima dată când mi s-a făcut rău depăşind înălţimea respectivă, să zic că ar fi pe la 300-400 de metri, m-am oprit speriat şi am încercat să cobor. Senzaţia de rău s-a accentuat şi am căzut în gol până aproape de pământ, fără să mă izbesc, trezindu-mă în pat cu respiraţia întretăiată. Asta a fost doar o iluzie, eram tot în vis, în acelaşi vis, dar, prin mecanisme necunoscute, zborul îşi cerea dreptul la existenţă. Atunci din pat, (eram la Pucioasa) continuând visul, am ajuns în acelaşi loc în care căzusem şi m-am înălţat iar, reuşind să trec de plafonul celor 400 de metri. 

Important, pentru cei care nu mă cunosc: nu am zburat decât o singură dată cu avionul.

(paranteză închisă)

Asta a fost partea cu zborul... Nu mai insist. Cred că vă puteţi imagina uşor restul pornind de la scurta mea descriere.

Şi cum zburam eu aşa peste diferitele forme de relief din ţara noastră, când mai iute, când mai încet - sute, poate mii de kilometri - am văzut un satuc în mijlocul unui platou cuprin între dealuri. Case mici, de chirpici, înghesuite. Tonurile dominate ale imaginii văzute de mine de sus: maro, sepia şi verde palid. Chiar când am "aterizat" pe o uliţă din marginea satului, înainte să ating cu picioarele pământul, dintr-o curte a ieşit o băbuţă, adusă de umeri. Mă văzuse sau nu că am venit zburând? Nu voiam să sperii pe nimeni sau să afle cineva că pot zbura. S-a îndreptat direct spre mine şi mi-a zis pe nume, dar eu nu o cunoşteam. Ba mai mult, a menţionat şi numele unui prieten, că urma să treacă pe acolo sau trecuse, n-am înţeles. Băbuţa m-a rugat să intru şi să o ajut la ceva, nici acum nu am înţeles ce a zis. Părea că mă ştie bine, dar se purta foarte respectuos. 

Curte mică, cu un măr într-un colţ. Casa joasă, cu pereţi strâmbi, o cameră şi o bucătarioară, geamuri mici, fără podele de lemn. Voia să îi repar pantofii nepotului ei. Mai exact un toc. În toc, se aflau nişte pietricele mari cât unghia de la degetul mare de la mână. Se dezlipise bentiţa laterală de cauciuc care ţinea pietricelele să nu cadă din toc. Lipseau câteva din ele. Am întrebat-o dacă are vreo soluţie de lipit. Nu avea. "Haideţi să facem o pastă din făină şi din apă", i-am zis. (Ştiu, amestecul nu ţine în realitate, dar în vis pare să funcţioneze.) "Vai ce idee bună, domnu' Liviu!", a răspuns ea şi a ieşit. M-am dus în curte să caut nişte pietricele potrivite. Nicio pietricică, nici o piatră. Am ieşit pe uliţă, nici acolo. M-am întors în casă cu gândul să o întreb de ce nu au pietre în sat. Băbuţa mă aştepta cu amestecul pregătit într-o farfurioară. Lângă ea, nepotul, în vârstă de vreo 7 ani, m-a salutat cu ochii în pământ. Şi el părea să mă ştie: "Bună ziua, nenea Liviu." "Pietre pe-aici pe undeva?" "Noi nu avem pietre în sat, nu mai avem de mult." "Păi şi pietricelele din pantof?" "Sunt pantofi de la oraş." M-a blocat răspunsul ei. I-am propus să completăm pietricele cu nişte jumări de porc tari şi uscate, dacă avea. Avea. Mi-a adus în pumn câteva. "Ce idee bună, domnu' Liviu!". M-am chinuit să lipesc pantoful sub privirile curioase ale  celor doi, în lumina slabă din holul casei. Se înserase între timp. Se lăsase aşa o linişte de mare în micul hol al casei, că se auzea cum învârteam degetul în pasta de faină din farfurioară. După câteva minute, m-am hotârât să ies în curte, să văd mai bine de ce nu se prindea bentiţa aia de piele în jurul tocului. Acolo am reuşit imediat. I-am dat pantoful copilului. "Săru' mâna!", a zis el şi a dispărut în căsuţă. 

După ce mi-a mulţumit şi ea, bătrânica a scos capul pe poartă, uitându-se în lungul uliţei. "Uite că vine şi... (numele prietenului meu). Am profitat de momentul când ea a mai făcut un pas afară pe poartă, spre uliţă, m-am dat după colţul casei şi m-am ridicat repede în zbor, spre dealurile din depărtare. 

Mai sunt multe detalii pe care mi le amintesc din întâmplarea cu bătrânica şi nepotul, dar cred nu e cazul să le adaug, şi-aşa m-am întins foarte mult. Vă asigur totuşi că am stat puţin în compania celor doi faţă de timpul cât am stat în aer zburând singur peste munţi, dealuri şi câmpii.

Lysistrata lui Aristofan




Ilustraţie realizată de Picasso pentru o ediţie Aristofan din 1962, apărută în New York (luată de aici).

Lysistrata, femeie ateniană, convoacă reprezentantele femeilor din diferite cetăţi greceşti pentru a pune capăt războiului Peloponesiac, care are loc în perioada 431-404 î.e.n. între taberele conduse de Sparta şi Atena (iar Aristofan, 456-386, scrie comedia utopică chiar în timpul conflictelor). Soluţia propusă de Lysistrata femeilor este ca acestea să respingă avansurile sexuale ale soţilor, iar când sunt cu forţa supuse totuşi, să nu îşi arate satisfacţia. Evident, femeile iniţial o iau razna când aud de asemenea propunere, explicând foarte clar şi în colorat limbaj că le este drag sexul şi că nu pot vedea viaţa fără el. La fel cum nu o pot vedea şi fără vin, faţă de care se arată foarte ataşate şi pe care îl cinstesc cum se cuvinte (în buna tradiţie a Greciei antice!). În cele din urmă, propunerea antenienei e aprobată: vor face grevă în cadrul sexului "casnic", pentru că războiul trebuie să se oprească. Ele devin conştiente că sacrificiul sugerat de Lysistrata este mic în comparaţie cu victimele coflictelor care durează de ani buni. Şantajul are efect asupra bărbaţilor şi cele două tabere, Sparta şi Atena, renunţă la război. Aceasta este schema de bază a piesei.

Dar ce vrea a spune Aristofan cu Lysistrata lui:
1) Că într-o societate a bărbaţilor cum era Grecia antică, femeile pot avea câştig de cauză dacă pun sexul la bătaie?
2) Că bărbaţii vajnici luptători, odată privaţi de plăcerile intime, se descotorosesc de sabie şi scut şi acceptă orice propunere din partea femeilor doar pentru a ajunge în culcuşul lor din nou? (de luat aici în calcul şi micile "înţelegeri" homosexuale ale epocii, care sunt menţionate şi în piesă o dată sau de două ori)
3) Că, dacă găseşti un pretext bun, de impact imediat, poţi deveni lider peste noapte, oricât ar fi de mare preţul plătit pentru reforma cerută de tine? Modelul Lysistratei este preluat de ideologiile feministe actuale şi transformat în simbol. Dar jocul ei are semnificaţii politice mult mai mari, care depăşesc ţaca-paca feminismului contemporan.
4) Că, în spatele unei comedii utopice, deci ascuns după un personaj caracterizat de porniri himerice, poţi ataca nestingherit contemporanii tăi?
5) Că lumea nu este decât un circ ale cărui valori, aparent de nezdruncinat, pot fi răsturnate oricând de un bobârnac, sexual în aces caz?
6) Că războiale carnal-sexuale, deşi de mai mică... întindere, au deseori consecinţe mai importante decât războiale de pe câmpul de luptă?
Sau ce?... Orice ar fi vrut să spună Aristofan, e loc destul loc de interpretări şi... de întors. 

Aristofan - Trei comedii utopice. Editura Vitruviu, 2010


_________
Am început să recitesc de ceva vreme teatrul antic, constatând că am uitat multe lucruri, după ce am trecut prea repede prin ele, se pare, acum 25-30 de ani. În măsura în care mă mai "agită" vreun impuls după citirea pieselor, pe care le văd binînţeles cu alţi ochi acum, revin aici cu postări.    



 

Alerg. Începutul.


Din ianuarie şi până pe la începutul lui mai, am avut multe zile de stat la computer ore în şir: 5-8, lucrând la "Jurnalul unui căpcăun român" (voi reveni cu o postare despre asta curând). Scrisul de proză... lungă îl plăteşti cu lipsa activităţii fizice, se ştie. Dacă mai şi citeşti, organismul achită o "rată" dublă cu această "monedă". Una (!!) din consecinţele acestei plăţi a fost o durere permanentă apărută la genunchiului drept. Un prieten orotoped mi-a spus că asta e, de la o vârstă, pe fondul sedentarismului, apar probleme. Deci mişcarea părea să fie soluţia cea mai la îndemână şi trebuia acţionat urgent. Cât putea să fie de greu pentru un tip care pe vremuri alerga de mânca pământul şi tot mai voia? Nu foarte greu, dacă vremurile în discuţie nu ar fi fost în urmă cu aproape 30 de ani.

Am mai avut o tentivă acum 2 ani de a alerga regulat (n-a ţinut decât 4 ture mici în 2 săptămâni), atunci am descoperit că, înainte de toate, trebuie nişte încălţări speciale. Pe "vremea mea", când jucam la fel de bine o miuţă pe zăpadă în tenişi de Drăgăşani sau în bocanci, nu m-aş fi gândit niciodată că există aşa ceva.

Echipat corespunzător, am pornit la drum cu mare entuziasm. După 20-30 de paşi, probleme la respiraţie, parcă inhalam aburi de foc: hai că se reglează cu timpul. După 100 de metri, probleme cu muşchii, cu genunchii: cred că trebuie viteza mai mică. După 200 de metri: mai bine încep cu un mers mai susţinut. Ceea ce am şi făcut, dezamăgit şi mirat de neputinţa organismului în ciuda determinării mele. Mă mai şi lăudasem prietenilor că mă apuc de treabă serioasă cu mişcarea... După 100 de metri de plimbare "recuperatorie", am mai făcut o încercare. La fel de greu - foc în piept, ligamente ţepene, muşchi re-descoperiţi, dar am reuşit vreo 400 de metri fără oprire. Iar 100 de metri parcuşi la pas. Alţi 400-500 de metri în fugă, dacă "fugă" se poate numi mersul mai grăbit puţin şi cu mâinile ridicate la piept, mai mult din instinct decât din nevoie. Începusem să prind curaj şi să mă uit în jur, pe străzile pustii oricum, ca un alergător începător dar hotărât. După 2 kilometri eram distrus şi mă gândeam să iau un autobuz sau tramvai ca să mă întorc acasă. Mă resimţeam în toate cele, mai puţin inima, care îşi amintise prima, bag seamă, de vechile vremuri şi acţiona în consecinţă.

Mai vioi, mai (mult) târâş am parcurs 5,5 kilometri în 1h 45 min. Atunci nu ştiam că am consumat aşa mare distanţă, poate mă opream după primii 2 km, când chiar m-am gândit să mă întorc cu un tramvai.

Asta se întâmpla pe la început de mai, de la sfârşitul lui iunie am reuşit să acopăr cei 5,5 km (măsuraţi cu GPS-ul) în 50 de min, cu o pauză, de obicei, de 50-100 de metri la pas. Dacă sunt în formă, reuşesc să alerg şi 8 kilometri în aprox 1h 15 min. Am încercat să scurtez timpul, dar mă resimt prea mult în condiţiile şi la frecvenţa la care o fac.

Despre condiţii, frecvenţă şi ritualuri o să povestesc altădată. Nu vreau să fiu privit ca un Murakami în "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", pe care am şi citit-o cu această ocazie, dar inevitabil ceva asemănări, infime, cu el am. :)

SCENE DINTR-UN FILM DE GROAZĂ CU IEPURI DE CÂMP


 - 1 -
ea intră într-un magazin cu haine pentru femei
poartă o fustă exagerat de scurtă
din difuzoare se aude potolit Hruşcă deşi e miezul verii
în magazin se află doar o femeie grasă cu o pălărie caraghioasă
el e vânzător şi îi curge sânge din nas
pe care îl şterge cu o batistă albă pe furiş
ea îi spune că are nevoie de o fustă mai lungă
vânzătorul o înţelege şi pleacă în depozit să îi caute una
femeia grasă iese din magazin
Hruşcă strănută în mijlocul cântecului
femeia se ridică pe vârfuri
dă aerul condiţionat mai încet şi îl creşte cu 2 grade
butonul e lângă raftul cu gablonţuri
o mărgică luceşte prevestitor
el apare din depozit cu fusta lungă şi batista însângerată
ascunsă la spate
o ajută pe femeie să se schimbe în mijlocul magazinului
ajutat de doi iepuri de câmp albi mari
o aşază cu greu în vitrină apoi
pe stradă trecătorilor le curge sânge din nas




- 2 - 


o stradă întunecată aşezată firav
peste o maşină de poliţie
maşina pare mult mai mică decât şcoala generală
stopurile aprinse
ca nişte ochi de şoareci
otrăviţi dar rezistenţi
sunetul greierilor - catifea albastră (Blue Velvet)


din off:
- Ai auzit că diriga a ajuns parlamentar?
- O boarfă!
- Nu credeam...
- Eu ţi-am zis... Ne dădea numai 10...
- Şi meritam...


hăhăielile bărbaţilor - nişte floricele albe
cusute peste catifeaua albastră a greierilor

din zidul şcolii generale ies picături de sînge
litere mari fleşcăite răsar


poliţiştii îşi dau caschetele pe spate
mănâncă şaorme sleite cu-de-toate
cozoroacele pline de ketchup şi maioneză cu usturoi
 

"REPETENŢII"
literele sângeroase calde se scurg de pe zidurile şcolii generale
ajung la maşină
se urcă pe ea
lins
ochii şoarecilor otrăviţi nu mai rezistă
strada fulgereşte în roşu


un iepure de câmp alb linge
de lângă schimbător
maioneza de pe cascheta căzută
între scaune
cealaltă caschetă zace

în mijlocul străzii
în mijlocul caschetei o circumvoluţiune
cântă răguşit ceva destul
de vesel

LAPTOP BATERRY LOW



peste toate hamacele din lume bate
un sigur vânt
Hermafroditul de Amiază

să ascultăm cu toţii rock în
tăcere


la aprozar a venit un grup de lăptuci mascaţi
în morcovi albi
au numai mărunt prin buzunare
şi loţiune anti bronz


dacă ar vorbi mai tare
le-ar duce vântul ăla singur
cuvintele până hăt-departe la primul hamac din lume


să ascultăm şi nişte blues cu inserţii nervoase
să punem capul jos
călăii somnului sparg seminţe lângă hamacele albe ale lumii

ce frumos ar fi, bre, să ne întoarcem prin somn
în prima noastră pădure

acolo morcovii albi au o poiană a lor
e faimoasă
a apărut la ştiri în fundul gol
cu un hamac în jurul tâmplelor


despre toate astea trebuie să scriu urgent
foarte urgent
dar nu înainte să mut bateria de pe
laptop pe hamac

e timpul
aşa a fost înţelegerea alimentării
asta e legea micilor
singuratici

PASTEL-TRIP

PASTEL-TRIP

Prin mijlocul pădurii
un bărbat gol
împinge din greu
un zid de cărămidă roşie
brazii se dau la o parte
vântul tresare peste umerii lui drepţi
umbrele îi oferă sărutul lor
sărut de hetaire lesbiene

După ce creşte noaptea
animalele pădurii se adună
în cercuri zburând
în transă admiră
tabloul crescut ca un muşchi verde
pe zidul de cărămidă roşie

În tablou acelaşi bărbat gol
dansând cu o haită de lupi albi
la marginea Marelui Oraş
în vârful unui cornet uriaş de îngheţată
pe care o adulmecă mai multe case bătrâne

(first draft)